Tristeţea mi se-aşază pe umăr
ca cenuşa unui foc stins demult,
când zburau pescăruşi fără număr
peste marea de-un albastru ocult.
Nu mai ştiu dacă verile-mi cântă,
sau ninsoarea, în lacrimi, suspină,
mi se zbat amintirile-n tâmplă
şi mă doare, în suflet, o vină.
De-aş putea să întorc primăvara
cu lumina ei albă, de floare,
să-mi mai cânte, pe maluri, vioara,
să-mi danseze iubirea în soare,
aş ascunde fărâme din tine
pe sub sălcii, în gând, sub o piatră,
în sărutul ploii depline,
fluturi albi pe sprâncene de fată…
Prea mult alb în această pictură!
S-a iernat şi de alb mi-este teamă,
îmi îngheaţă tăceri peste gură,
ţipăt mut către negru mă cheamă…
N-aş putea să te pierd înc-odată,
să-mi aluneci printre cuvinte,
lasă vara, între umbre, să cadă,
să fim doar în aducere-aminte…
Sursa foto: fineartamerica.com
Nu’i nimic dacă ţi-e teamă, e una cu obiect precis.
Hei, lume nouă! Te salut, Camelia! Căt despre teamă… e ok, e dovada că încă sunt… 🙂
Craciun fericit!
Petreceri frumoase de sfarsit de an!
La Multi Ani cu sanatate, bucurii, impliniri!
Mulțumesc, Suzana! Sărbători fericite!