Plouă torenţial în mine
secunde, încercând să-ncline
cumpăna orei în amurg,
când din cer curg
prea multe stele căzătoare,
iar luna se cufundă-n mare,
lăsându-mi drum până la ea…
Dar n-aş putea
să trec dincolo fără tine,
un ceas în plus de-ar fi să-ncline
nemărginirea, către noi…
Doar amândoi,
îmbrăţişaţi de nesfârşit,
ca pescăruşii de pe dig
îndrăgostiţi de clarul lunii,
râzând întruna ca nebunii,
vom opri timpul în amurg,
când din cer curg
pleiadele nemuritoare,
ca luna să nu cadă-n mare,
să nu ştiu drumul pân la ea…
Plouă torenţial şi-mi vine
s-ascund secundele de tine,
să sparg clepsidra în amurg
şi să mă scurg…
De ce sa o spargi?
Rastoarn-o!
Si opresti timpul! 🙂
Pentru că timpul e încăpațânat, la fel ca și inima, nu se oprește decât dacă spargi carcasa. 🙂
Timpul nu cred, poate inima! 😉