Am ţinut ploaia de mână
pe cărarea de argint,
peste mare, către lună,
sărind valuri de absint,
plete lungi de alabastru
mângâiau obrazul meu,
era rece ca un astru,
luminoasă ca un zeu…
Mirosea a iarbă udă,
gura ei râdea ca tine,
ochiul alb părea că vede
sufletul pierdut în mine,
îmi vorbea despre iubire,
iar pe buzele şoptite
cădeau stele în neştire
şi comete obosite…
Am ţinut ploaia de mână
când m-a sărutat sub tei,
în lumina de sub lună
ne credeam doi dumnezei,
umbre lungi de alabastru
desena copacul trist,
era rece ca un astru
pe un cer de ametist…
Mirosea prea mult a tine
şi ştiam că râsul ei
va descătuşa în mine
iliade, odisei;
îmi vorbea despre iubire,
despre lumi nefăptuite
unde eu să îi fiu mire,
tu, şirag de mărgărite…
Am ţinut ploaia de mână
şi-am iubit-o pe alei,
binecuvântaţi de lună
ne-am oprit la umbra ei,
ochii mari, de alabastru
revărsau atâtea ape…
Era rece ca un astru
şi-mi era atât de-aproape…
Mirosea a despărţire,
a secunde sinucise,
agăţate fără fire
de cuvintele promise,
îi vorbeam despre iubire,
dar ştiam că nu eşti tu,
ea mă săruta-n neştire…
Peste noi, alt timp trecu…
Sursa foto: deviantart.com
Miroase a ploaie… Frumos curg versurile tale, în acord cu vremea, amintirile, promisiunile… 🙂
Oh, mulțumesc D.! Viața asta, care ne tot duce curge mai ceva ca ploaia de vară… Și trecem prin ea, și ne trezim ca, iată se apropie iarna… Eh, gânduri pamântii de toamnă, nu le băga în seamă! 🙂
Cum să nu, când au în ele atâta argint, absint, alabastru, ametist… 🙂
Cuvinte frumos ordonate, pentru cititori și sufletele lor! Mulțumim!