De tine mi-e dor
şi mi-e calea ciudată,
pe drum, călător
fără urmă de tată.
Fără ram de copac
sunt o frunză în vânt,
fără râsete tac
şi te caut plângând.
De tine aş vrea
să mă rezem uşor,
ca de inima mea
când durerile dor,
când te pierd între nori
şi îmi este prea greu
să te las să mai mori
fără sufletul meu.
Cu tine sunt eu,
fără tine, nu ştiu
dacă un Dumnezeu
mă mai lasă să fiu,
mă mai vrea pe pământ
să-ncolţesc în ceva,
să-nfloresc în cuvânt
să mai fiu fiica ta.
Pentru că ADRIANA povestește atât de frumos!
sursa foto: justbestcovers.com
si pentru ca si tu dai grai in scris, prin vers unor povesti rupte din firesc si le-ncarci cu empatie si simtamant ales! brava! 🙂
…Gol ar fi graiul fără vers
şi albe filele de carte,
pământul s-ar opri din mers,
iar omul nici nu s-ar mai naşte…
🙂
just. vezi ce-nseamna omului sa-i fie data functia gandirii si inspiratia functionarii ei, dupa atributele categorizante (usurandu-i misiunea de intelegere si autointelegere a lumii sale si exterioare) ale denominarii? functiile si rolurile, instrumentale sau vitale si adanc importante pentru ontologic au fost mai simplu de inteles, acceptat, asumat. amintirea doare mai putin cu timpul, fara a presupune uitarea, care in cazuri ca acestea e imposibila. dar durerea presupusa devine zambet pe buze de fiecare data cand gandul destinat a readuce in prezent si invia referentul se naste iar dupa ce trece si revine alta data, nu lasa gust amar. pentru ca se stie si se accepta! memoria e vie, amintirea la fel si gandul bun lumineaza si vegheaza de sus fiecare pas! 🙂