Iubito, ridică-ţi năframa
şi-atinge pădurea cu gândul,
în codru se-nghesuie vara
şi-n inimă-mi şuieră vântul.
Străin îmi e pasul pe piatră
şi orb îmi e drumul spre tine,
elitre, din ce-au fost odată
insecte, se ţes peste mine.
Atins de iubirea divină
mă pierd anodin între lumi
şi chem nemurirea să-mi ţină
pe piept muşuroi de străbuni.
Femeie, ridică-ţi năframa
şi lasă iubirea să vină,
în ropot se-nghesuie vara
cu gura de râsete plină,
să cânte de noaptea albastră
cu lună şi suflet de fată,
când tu-ţi coborai ca o astră
lumina pe fruntea mea lată,
şi îţi aplecai peste mine
făptura, rigid condensată
în raze, murind de ruşine
că nu te-am avut nepătată.
Iubito, ascultă chitara
şi lasă o zi să mai vină,
în codru se-nghesuie vara,
iar noi nu avem nici o vină
că se-nfrunzeşte pământul
şi apele curg mai departe,
de vină e, poate, cuvântul
ce-n ramul pădurii mai bate
şi-n pas netezit ne va duce
pe culme de curcubeie,
apoi, lapidar, mă va scurge
pe trupul tău alb, de femeie.
sursa foto: pinterest.com
Iubito, îţi lasă năframa
Să lunece blând peste umeri
E toamnă în gând, ca arama,
Şi dorul nu poţi să-l astâmperi…
Frumos ai scris… 🙂
Pingback: În gând | ganduri
Îmi murmură tandru chitara
povestea nescrisă
şi-n suflet se-aprinde iar vara
întruna promisă.
Nimic nu se mai poate spune,
tăcerea când o-mparți la doi,
să ascultăm cum vine vara
și se așază între noi…
Mulțumesc, Carmen. 🙂