Plămădeşte vânt
şi du-mă departe,
fură-mi un cuvânt
dintre două şoapte,
ca pe-o păpădie
suie-mă pe cer,
noaptea la chindie
stelele când pier…
Poate printre clipe
vei găsi un gând
părăsit de stirpe,
în potop arzând,
tu să-l iei cu tine
către alba poartă
unde ceru-şi ţine
fericirea, parcă…
Dulce pălălaie
între foc şi pară,
doru-i o păstaie
cu luciri de vară…
Un pătrat de gheaţă
de-i iubirea ta,
în rotunda-mi viaţă
îi fac loc, de-ai vrea.
Cum în pagini albe
poţi presa cuvinte
lângă două nalbe,
ca pe-o rugăminte,
scrie-mi cu sfială
aninând de-un nor,
fără vreo-ndoială:
“Ama, por favor…”
Fir de poveste vei găsi, cuvinte şi-alte păpădii, duzini în rime vei afla, dacă aici vei căuta.
sursa foto: pinterest.com
bravo! ama-ama poem! 🙂
Muchas gracias! 😉
Plămădit cuvântul
din mereu, se leagă
dorul ca avântul
într-a lui întreagă,
dulce melodie…
Şi cine-ar putea
să n-asculte vie
rugămintea ta?
De ţi-aş trimite un cuvânt
desperecheat, bătut de vânt
şi nins de razele târzii
oare ai să vii, oare-ai să vii…?
De m-ar călăuzi cuvântul
spre celelalte ce-i lipsesc,
aş traversa în zbor pământul
ca-n locul lui să îl lipesc
şi-aş mai lăsa şi eu un vers
aşa cum fac acum, să ştii,
ca pavăză de vânt când ţes
furtunile ninsori târzii… 🙂