Un demon trist, din al sau vis,
şi-apleacă pleoapa în uitare,
luciri de lacrimi din iris
mă mângâie pe păr şi-mi pare
că mă desprind de ce-a trecut
şi mă arunc în libertate,
şi-aş vrea s-o iau de la-nceput,
dar nu te pot lăsa din braţe.
Şi mă preling pe pielea ta,
şi te privesc cu ochi adânci,
iar sângele din mine-ar vrea
să curgă-n râuri peste stânci,
să-ntoarcă timpul în cascade
şi să-l reverse peste noi,
granit ţinându-se în braţe
când viaţa curge înapoi.
Făptura ta efemeridă
mi-atinge umbra colilie,
iar gura ta de hesperidă
cu şoapte de alint mă-mbie,
eu vreau să fug înspre lumină
să mă arunc în libertate,
dar inima ta îmi suspină
şi nu te pot lăsa din braţe.
Un demon trist, din altă lume,
se-apleacă tandru înspre mine,
e-al nimănui şi n-are nume
şi mă pretinde pentru tine,
mă mângâie pe păr şi-mi pare
că mă transform în curcubeu
şi mă înalț spre Ursa Mare,
căci demonul cel trist sunt eu.
sursa foto: arhiva personală
...mi-am regăsit demonul într-un joc. de noroc...
zise daimonul meu către mine…. mi-am amintit de nichita şi nodurile lui. 🙂
“Murise îngerul,
dar nu l-am putut ţine în braţe,
se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
şi mi-a spălat picioarele
cele cu care alerg,
cu felul lui de a se duce
şi de a mă lăsa singur
şi în veşnică alergare.”
Mi-ai amintit de Nichita… mulțumesc. 🙂
tu mie sau io ție? 🙂
frumos…
Mulțumesc. 🙂
Un demon trist, neînţeles
s-a-ndrăgostit fără speranţă
şi-ar prinde-n braţe ce-a ales,
dar teama-l ţine la distanţă.
I-aşa de teamă să nu piardă
în teamă pe cine iubeşte
c-ar prefera de dor să ardă
cât inima-i pe drag păzeşte.
🙂
… şi stelele din ochii săi
i se rostogolesc pe faţă
iar luna râde-n zurgălăi
când iarna-ncepe-n altă viaţă…
😉
Nu stiu tu, dar eu as fi redus totul la ultima fraza, care pentru mine, pe linga ca-i superba, e chitesenta intregii poezii. Imi pare rau s-o spun, dar finalul e atit de tare, ca arunca resul poeziei in derizoriu. In fine, e doar o parere si-i a mea 😆
https://youtu.be/oUIVdCcZjMk
Rude!?!