Cu mâinile-n lut, tăcerile-ascultă
melodia ce cade irosind o secundă,
şi-n vârtejul de frunze adunate-n fereastră
am crezut că te văd, surâzându-mi albastră,
tremurând a iubire şi-ngheţată de frig…
Dar era numai umbra unui veşnic nimic.
Cu inima ruptă-n bătăi de secundă,
într-un ritm care pare că în joacă m-ascultă,
şi-n lumina ce-mi bate surâzând, în fereastră,
am crezut că dansezi, dar în ploaia albastră,
tremurând a iubire şi-ngheţată de frig,
ai trecut ca o undă disipată în vid.
Cu sânge-mi crestezi amintiri pe retină
într-o limbă ce moare încet, fără vină,
şi-n orchestra aceasta care-mi cântă sihastră,
am crezut că te-aud, dar vioara albastră,
tremurând a iubire şi-ngheţată de dor,
mă-ngâna doar pe mine, pelerinul sufleór.
Pierdut în cuvinte, mă desfid de tăcere
şi mă rup de nonsensuri devenite părere,
şi-n furtuna iscată de momentele mute,
sunt un ochi ce veghează ideile-absurde
când penelul sărută prea cast o hârtie,
iar iubirea există doar pe pagina vie.
sursa foto: depthcore.com
Nu-mi place sa ma repet, dar scrii intr-un mare fel. Te-as citi toata ziua… 🙂
Oh, măgulitoare cuvinte! Mulțumesc. 🙂
când penelul sărută prea cast o hârtie,
druieşti lume nouă, lume albă şi vie;
cand măiastra-ţi asează vorbe noi pe pridvor,
recunoastem in tine ”pelerinul sufleor”
şi ne-ntoarcem acasă imbătaţi de cuvinte
sa aducem şi noi semne de luare aminte
…şi-ţi mulţumim.
Adriana, dragă fată,
eşti cafea cu ciocolată
ce-mi zâmbeşte-atrăgător,
aşezată în pridvor
cu un zâmbet larg pe faţă,
învârtind o buclă creaţă
pe un deget gânditor…
şi mă faci să te ador!
Eu iți mulțumesc. 🙂