Foto: Anemone de Stefan Luchian
Se-ntâmplă uneori, ca drumul să se-adune
răscruce-n palma mea şi timpul să îngheţe,
eu ştiu, atunci, că pribegesc în astă lume,
în ochii tăi mă recunosc şi-ţi dau bineţe.
Suflet bătrân, mi-e clipa tot mai goală,
o anemonă tristă, din amintiri pictată
de mâna obosită ce trece-ntâia oară
pe fruntea mea fierbinte, înc-o dată.
Se-ntâmplă uneori, să te-oglindeşti râzând
în geamul aburit de prea multe cuvinte,
eu ştiu, atunci, că sunt al tău de mult prea mult
şi-în ochii tăi sunt tânăr ca-nainte.
Suflet bătrân, mi-s paşii serenade,
o melodie tristă tot mai ades cântată
de mâna prăbuşită pe clape-ntortocheate,
ce-mi spune despre tine, înc-o dată.
Se-ntâmplă uneori, să te găsesc arzând
în focul meu, eternă flăcăruie,
eu ştiu, acum, că mor din când în când
şi-o luăm de la-nceput când viaţă nu e.
Suflet bătrân, mi-e aşa de dor de tine,
de comedia tristă, tot mai ades jucată,
de amintirile ce-ngheaţă timpu-n mine
şi-mi cântă melodia înc-o dată…
sursa foto: picturi.art-zone.ro
“eu ştiu acum că mor din când în când”
aşa cum moare floarea şi dulceaţa
dar am ales să-ntorc cuvintele pe rând
căutător de sensuri. dimineaţa
când paşii mei se vătuie-n tăciune
şi întâmplări mai bat fără noroc
în poarta unui suflet fără nume
eu mor încet şi mă ridic la loc.
… teribil ce mi-a plăcut poezia asta, cadenţa ei… 🙂
Mulțumesc, Psi. Ai continuat-o minunat!
http://youtu.be/KRxIjo_mEKI
..mi-a îngheţat şi-n mine timpul straniu
din amintiri uitate-n gări cam goale
fără decor şi fără de peroane
cu călatori în mine, şi-nspre tine,
cu sufletul pribeag şi geamantan de nuc,
pe care l-am plimbat cam mult şi-am vrut să-l uit
in halta dinspre visele cu şanse
a unui suflet prea bătran,
dar nu stiu cum, alt drum
m-a rătăcit prin el
şi l-am ştiut căci aburul din ceţuri
mi-a zdruncinat lumina dimineţii
şi m-a purtat spre vremuri cu-al iubirii scut
..şi-am renăscut.
Uite pentru ce iţi mulţumesc eu mereu, pentru joaca asta de-o clipă, din care imi pornesc cuzvintele şi imi straluceste fiinţa cu un zâmbet.
Și pentru că se-ntâmplă uneori să ne-amintim ceva fără să știm ce:
… Se întâmpla cândva, şi tot mai rar acum
să ne jucăm copile, la umbră, pe pământ,
mi-aduc aminte-ades cum ultimul salcâm
se unduia-n petale, căzând la mine-n gând…
…
se-ntâmplă uneori… 🙂
mulţumesc de muzichie. 🙂 chiar mă gândeam ce sunete s-ar potrivi…
Pe la răscruci, când timpul s-a oprit
şi palma-i îngheţată în nemişcare mută
pe clapele ce cheamă cu jind neostoit,
cel care ştie tăcerea cum se-ascultă
aude melodia ce-ţi curge prin secundă,
când istovit te treci prin porţi de veşnicie
ca un suspin târziu ori ca o undă,
o flacără nestinsă cu strălucire vie…
Cu mâinile-n lut, tăcerile-ascultă
melodia ce cade irosind o secundă,
şi-n vârtejul de frunze adunate-n fereastră
am crezut că te văd, surâzându-mi albastră,
tremurând a iubire şi-nghețată de frig…
Dar era numai umbra unui veşnic nimic.
…
Mulțumesc, Carmen. Versurile tale mă încântă și mă inspiră de fiecare dată. 🙂
Ar fi totusi o intrebare care ma roade mai mult pe dinauntru, decit pe dinafara. Toate poeziile tale sunt ca din partea unui barbat, adresate femeii iubite. De ce oare? Ca, barbat, nu esti. S-atunci? Asta este, poate, ceea ce ai vrea sa ti se spuna si n-are cine?
Eu ti le-as spune, parol, dar n-am talentul tau si de aceea consider ca mai bine ar fi sa tac. 😉
Din păcate nu am un răspuns referitor la întrebarea carnivoră. Aşa văd eu lucrurile. Aşa simt când scriu. Însă, Papa, nu toate poeziile mele sunt scrise din perspectiva unui “el”. Mai caută… 😉
Adevarat. Am exagerat pentru a amplifica efectul 😉
Da, dar mori catarctic, purificator.
Păstrează focul lăuntric!
Eu mor în mine-n fiecare noapte
şi mă resuscitez la răsărit,
sunt umbra rătăcită între fapte
ce-aleargă după soare-n asfinţit.
… 🙂