Momente m-aruncă-n spinări cabaline
şi gheare curbate m-agaţă de tine,
artere îmi cresc şi mă trag în pământ,
mă-nalţ ca să zbor, dar sunt ploaie şi curg.
Tu mă vrei lângă tine să vânăm curcubeie,
eu încă mai caut amăgiri de femeie,
iubirea mă prinde în cătuşe de smide
şi-s punct între răni şi supliciu, iubite.
Şi mi-e foame de tine, şi mi-e sete de vers,
îmi iau inima-n braţe şi m-arunc în intens,
şi m-agăţ de lumină ca de-un capăt de aţă,
o păpuşă pe sârmă ce se crede paiaţă.
Sunt actriţa nebună cu un zâmbet de mim,
ce dansează pe scenă un final din alt film
şi-şi ascunde destinul într-un fald de cortină,
apărând ca o fee, eminamente nubilă.
Şi mă pui în pericol să creez din nonsens,
curcubeu de albastru, infinit univers,
repliat în idei abătute din drum,
dintr-o lume rebelă, în momentul de-acum.
sursa foto: reddit.com
sa fi fost odata
ceea ce a fost
in vers e si apa
dupa fumul din foc
Cândva şi atunci şi acum, când versul e apă şi focul e fum… 🙂
Mi-ai oferit un moment minunat de lectură prin aceste cuvinte! Foarte frumos!
Mulțumesc!
Mulțumesc, micuță papadie. 🙂
…curcubee in care parcă văd doar albastru,
din blestemul ce-l port de la astrul măiastru
care sta si luceste uneori langa lună
şi luceafăr îl cred, dar e o stea prea comună,
căci de ar da universul pe o dragoste pură,
ar vedea cum se arata ca o blanda faptura;
dar se zbate incet, intre lumi paralele,
ba ar vrea nemurirea, ba efemerul din ele.
S-ar mai spune cuvinte, ameţite şi-n plus,
Eminescu ne-a fost tuturor de ajuns,
cu luceferi, iubiri şi parfum de femeie.
Cum de vorbele tale s-au prins între ele?
Să imi ierti amalgamul din fire şi slove,
M-ai drogat cu albastrul ce ţasnea… de prin strofe…
Eu sunt cea care pierde cand nu te citesc, dar am lăsat totul in paragină. Mă convingi frumos …că gresesc.
Draga mea Adriana, eşti o magie în cuvinte. De fiecare dată când treci pe-aici îmi laşi câte un mărgăritar din salba ta fermecată, şi îţi mulţumesc pentru asta. Cât despre vorbele mele… uneori o iau înaintea mea, pe căi ocolite, alteori sar câte trei trepte deodată, oprindu-se pe la colţuri de gând, să se asigure că le urmez. Şi nu prea am încotro. 🙂