Mai vreau să prind vacanţa
cu bascheţi în picioare,
să-ntorc pe dos romanţa,
să uit că mă mai doare,
să uit de-a ta privire
de urs cu ochii gri,
ce aleargă înspre mine
pe străzi, în plină zi.
Mai sunt doar o restanţă
rămasă, pentru tine,
şi-aştept cu eleganţă
să te întorci la mine.
Un sâmbure de dor,
iubire fără cremă,
ceva-ul trecător
din viaţa prea boemă,
să calc pe iarba moale
purtând al tău parfum,
să-mi caşti un hău în cale,
le-accept pe toate-acum.
E ultima strigare,
pe-acea autostradă,
să fie sărbătoare,
vacanţa să înceapă,
iar drumul către soare
să nu-l uităm vreodată.
Mai vreau o drumeţie,
spre albele cascade
ce cânt-o simfonie
de-nvolburate ape,
şi pe-acel mal de Prut,
pădurea fără vină,
să mă prefacă-n lut,
în albă figurină
cu suflet peticit,
o mică balerină,
dansând la nesfârşit
pe-aceeaşi melodie,
ecoul unui mit
pe-o coală de hârtie.
În această duzină, mi-am dat concediul pe-o vacanţă, că-i ultima strigare cântată de-o romanţă, şi de v-am supărat, ori nu v-am mulţumit de fel, va rog s-o faceţi lată la Eddie în tabel.
E bine, e bine tare
că ursul tău cu ochii gri
stă încă în picioare,
ba chiar aleargă.
E chiar mirare că
n-a intrat în hibernare.
Cum ar putea să fie altfel
când mica balerină
păsește, dansează și cântă
pentru el.
🙂 🙂 🙂