Şi acolo, între două perdele,
probez cam cinci rochii pe zi,
închid ochii şi simt că prin ele
alte vieţi, altceva aş trăi.
Chipul tău îmi dispare în ceaţă,
vocea ta e un murmur de tren,
călătorii se-nghesuie-n faţă,
eu cobor pe peronul stingher.
Şi e iarnă în gara pustie,
cînd ninsoarea pe umeri îmi cade,
din mănuşă, o mână mă-mbie
şi o voce mă cheamă departe,
timpul curge în altă clepsidră
şi nisipul alte urme îşi lasă,
iar direcţia îmi pare greşită,
şi mă simt dintr-o dată acasă.
Încăperea se strânge in sine,
între noi e un tren personal
deraiat pe peron ca şi mine,
alter ego compulsiv, virtual.
Te iubesc dintre două perdele
şi probez cam cinci rochii pe zi,
dar în toate nelumile mele
eu cu tine dansez, orice-ar fi.
Am scris aceste versuri ascunsă dupa perdelele lui Psi.
sursa foto: pinterest.com
Ca sa nu ma mai incurc cu link-uri, iti pun direct poezia 😉
Iau trenul si pornesc inspre Oriunde,
Fara bilet, doar sa ma pot ascunde,
Sa nu ma sti cit vreau,
Vapai sa te sarut
As vrea sa pot, sa depictez ulcioare,
Sa le decoc de vint, s-apoi de soare,
Sa le framint in palme,
Sa te cioplesc in lut.
Dar tu-mi alunecai, plutind, femeie,
Din miini, din calea mea, tu, a mea Zee,
Lasindu-ma in cioburi,
Si-n suflet sters si mut.
S-atunci ma-ntorc in gara de Niciunde,
Nestiind de ce-am plecat si nici de unde,
Mai gol de mine-n mine,
Caci minele-mi e slut.
Un Quasimodo-nsigurat, in noapte,
Purtind ascuns prin trenuri, soarta-n soapte,
Traind o viata moarta,
Desi a fost nascut.
Un quasimodo s-a pierdut pe drum
şi-un far îşi dezveleşte strălucirea
pulsând chemări de-ntoarcere, acum,
căci Esmeralda şi-a găsit menirea,
Ea te aşteaptă de oriunde ai veni,
cioplind în lut scenarii încâlcite,
punând în scenă actul cel dintâi,
improvizând finaluri fericite. 🙂
“De Oriunde spre Niciunde”
Nu-i real, e fantezie
Ca asa mi-a placut mie
Sa m-ascund in poezie 😉
Păi nu asta facem toţi, până la urmă? 🙂
Partial 😆
poezia, papi, pare, doar pare ascundere, în realitate este o formă a sincerităţii. 😛
De fapt, versul e cea mai profundă formă a sincerităţii. Realitatea dincolo de banalitatea vieţii cotidiene. Este eul în puritatea lui absolută, sau în pielea goală, depinde cum preferi, dar e acelaşi lucru. 😆
Cum definesti sinceritate, cind adevarul e interpretabil? 😆
Când te-ascunzi după perdele
să-ți probezi timidă iarna
deghizată-n cinci rochițe cu dantele
Chantillyne, nu fugi în gând la lâna
ce-i de aur doar în gara
ce-ai lipit-o sub botine
pentru a-nsăila un vals.
Păi atunci unde mai e farmecul, dacă nu pot să fug, deghizată în dantelă, acolo unde am chef? Că aşa cum a zis şi Papa, nu-i real, e fantezie… 🙂 🙂 🙂
Nu are farmec să fugi doar cu gândul. 😀 În fugi de felul ăsta ne „aventurăm” în viața reală. Nu presupun riscuri, consecințe și sunt la-ndemintea oricui. Unei fugare în dantelă însă, cred că i se potrivește o fugă autentică. Cine ar putea-o condamna? 😀 Mai ales în literatură. 😀
Fug că o apucată, în dantelă sau fără, însă nu ştiu cum se face că, la sfârşitul versului, mă trezesc în acelaşi loc de unde am plecat! Şi o iau de la capăt cu fuga, şi mi-e frică să mă mai opresc… 😆
http://youtu.be/LT38CIgRse4
Run, Wwf, run! Dacă te-ai opri din fugă, ai risca să-ți ieși …din pantofi. În plus, pe fertila câmpie a fanteziei nu există limite de viteză. 🙂
Senzațională piesă!
PAPAGIGLI, faptul că adevărul este interpretabil dovedeşte neputinţa omului de a-i accepta unicitatea, şi nu că ar avea mai multe forme. Versul este, dacă vrei, o sinceritate mascată. Ne ascundem sinceritatea în spatele acelui împământenit “nu-i real, e fantezie”, pentru că astfel avem curaj să spunem ce gândim, nu cuiva anume, ci nouă înşine.
wwf sau cum sa-ti spun?
Ba eu nu ma simt deloc neputincios si nici nu cred ca-i vorba de neputinta ci mai degraba de prisma prin care privim acel adevar. De subiectivism. Iar prisma, daca e s-o luam din aproape-n aproape, depinde de foarte multi factori. Traditie, credinta, cultura, vointa, interese…etc. Asa ca, nu cred in unicitatea adevarului. De fapt, nu cred in adevarul absolut. Pentru ca ce e adevar pentru mine, poate fi fabulatie pentru tine, desi am retinut faptul ca rezonam 😉 dar la modul general vorbind.
Ooo, să înţeleg că dacă nu mai rezonam într-o chestie, nu mai ştii cum să-mi spui? Papa, adevărul e unul singur, eu cred în unicitatea lui. Interpretarea adevarului în funcţie de interese, nevoi, şi orice altceva, rămâne apanajul omului… la modul general vorbind. 🙂
Cine a spus ca nu rezonam? Putin defazati in privinta adevarului, dar rezonanta ramine 😉
Revenind, si pentru a-ti demonstra rezonanta, sunt de acord cu apanajul de care pomenesti, dar si cuvintul e apanajul omului. Asa ca, unde ne situam in perceperea adevarurilor? Si eu cred in unicitatea adevarului. A adevarului asa cum il percep eu. Deci subiectiv 😉 De aceea nu cred in adevarul absolut. Care instanta e cu adevarat obiectiva pentru a o face? Daca spui Dumnezeu, subiectul se va inchide din lipsa de probe 😆
Adevărul absolut e acela unanim acceptat, acel adevăr pe care omul îl declară absolut şi pe care îl recunoaşte apoi, ca fiind unic. Pe acela îl acceptă omul drept călăuză în viaţă. Şi acesta e nivelul de adevăr la care ne raportăm. Dar, adevăratul adevăr, singurul adevăr absolut, şi pe care omul îl consideră relativ, este de fapt acela că nu ştim nimic. Adevărul este de fapt un concept creat de om, pentru a-şi defini realitatea, nu o realitate în sine. The only truth is: there is no truth. 🙂
Sigur esti femeie, ca prea cazi in picioare si cind imi dai dreptate. Sa nu pui vreodata la indoiala dragostea virtuala ce ti-o port. 😉
Ma opresc aici intrucit cu tine nu pot polemiza, chiar daca as dori-o 😆
Pentru tine, Papa. 😉
http://youtu.be/0USk05JUBi4
Right! 😉