Ce linişte-ntre noi, iubito, ce pustiu,
furtunile s-au stins demult,
mi s-a părut că te aud, dar nu mai ştiu,
era o amintire din trecut.
Poate că eşti un înger încă viu,
că m-ai iubit, poate mi s-a părut,
poate că-n ochiul verii albăstriu
te-ai oglindit, dar eu nu te-am văzut.
Şi ce de toamne-au mai murit, iubito,
de când noi nu ne-am mai îmbrăţişat,
şi ce de ierni au nins în ele timpul,
şi l-au îmbătrânit, şi ne-au înstrăinat,
şi câte mări s-au înecat în lacrimi
de neiubire, prinsă între şoapte,
şi cât nedor s-a scurs din cer pe oameni,
şi ce de amăgiri în loc de stele-n noapte…
Am un acoperiş, iubito, pentru tine,
un anotimp creat doar pentru doi,
unde uitările induc stare de bine
iar amintirile s-au plictisit de noi.
Te-aştept aici după sfârşit, iubito,
am pus pe foc un ceai de pere coapte
şi mi-am trimis speranţa incognito
să mă absolve de absurditate.
Şi te aştept cu sufletul în palme,
la dreapta mea cu norii zburători
şi inima pulsând în râuri calme,
la stânga-mi sprijinit de doi cocori.
Şi ce de linişte-ntre noi, iubito, ce miraj
şi ce de cactuşi au crescut la noi acasă,
mă simt ca un producător de lungmetraj
ce-a cenzurat iubirea, din angoasă.
Poate nu ne-am pierdut de tot, habebtee,
poate că încă-mi eşti, poate că-ţi sunt,
poate-ţi mai aminteşti, enta habibi,
poate mai e iubire pe pământ.
sursa foto: panoramio.com
mai că mi-am amintit de last kiss-ul alabinei! 🙂
…hmm… “Would you carry me
Faithfully, over the seas
Ill open the sky
To kiss you goodbye”
… mă bucur că versurile mele ţi-au amintit ceva ce-ţi place. 🙂
greu de spus că îmi place cântecul alabinei. 🙂 mai degrabă îmi place neînţelesul ei:
” ya hawa mali m’dounya
wessnin wannaa mashya
hayranna fill sahara
annaa…”
…şi starea. pentru că aşa scriu eu, pe stări, cele mai multe induse.
Atunci îți las să asculți ceva 🙂
http://youtu.be/tOOhzm_e9wk
“oh, love, what is wrong with the world
many years i’m walking
lost in the desert
i am…”
traducerea e veche de 5 ani, dar cred ca e inca valabila. nu s-au schimbat multe din punctul asta de vedere
mulţumesc. 🙂 am mai învăţat ceva în seara asta. las şi eu în dar “o stare” pe care am scris cândva, nişte germani de fapt.
mulţam de traducere. 🙂 prefer însă neînţelesul cuvintelor. au o muzicalitate aproape electrică, asemeni unui trandafir scurtcircuitat de arşiţă şi de picătura- inevitabila picătură- de ulei, boabă de răşină topită pe un lemn ars.
eu cred că unele lucruri trebuie să rămână în starea lor de exprimare, de cristalizare. e ca şi cum am sublima, repetat, aproape la nesfârşit o inimă.
Hmm… Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să fii iubită, mângâiată de un orb, care te vede fără să te privească, te simte fără să te vadă, şi te dezvăluie altfel decât te ştii tu însăţi? 🙂
:))) sunt o kinestetică de fel. ochii şi urechile sunt ultimele simţuri pe care le folosesc. ştiu ce înseamnă atingerea, însoţită de miros, ştiu foarte bine. cumva am ajuns să cred că, la bărbaţi, numai un orb poate înţelege atingerea la un nivel atât de profund. sau tot un kinestetic.
Să ne închidem ochii peste noi,
să ne simţim iubito, amândoi,
să-mi vii în braţe, sufletul să-mi strângi,
văpaie-atinsă cu miros de stânci
şi piele arsă de prea multă sare,
pătrunde-mi nemurirea clipelor amare.
Închină pentru mine un pahar de vin
amestecat cu sânge şi venin,
împrăştiat din venele crestate.
Iubito, dorurile-mi urlă mutilate,
şi mă desfac de mine-n faţa ta,
şi te conjur să fii din nou a mea…
fugim de realitate, ascunzandu-ne in spatele misterului oferit ca scuza faptului ca noi nici nu ne dorim sa stim cum sta, de fapt, aceasta. arheologi ai unui santier nemarginit de situatii, multumiti ca nu putem descoperi decat franturi din ele si ca noi suntem zeii ce vor fauri intregul, suntem ingeri decazuti ai poeziei.
misterul oferit de scuză??? hmmm….
eu cred că misterul se naşte din ceea ce intuieşti, dar este deocamdată- sau dinadins- tăcut, ferit văzului şi certitudinii. misterul este un soi de catalizator. am putea trăi combustiile spontane ale iubirii hrăniţi cu şarje fixe de certitudini? de-ar fi fost aşa, poeţii s-ar fi sinucis la naştere. şi totuşi lumea are nevoie de ei şi de patimile lor.
mai concret: frumuseţea este ca un măr. odată revelată devine anostă: o poamă pe raft, numai bună de praf, viermi şi lest.
piesa continua sa fie jucata in spatele unei cortine generos inchise, iar poetii vor sa traiasca din foarte multa dragoste pentru vin. insa, nimeni nu spune de ce parte a cortinei suntem noi.
De esti poet, e vinul alb sau roşu?
Amor sau iubire?
Nuditate-ascunsă în idei nubile?
Să ne-acoperim cu patimă aprinsă
misterele promise de-o frumuseţe stinsă.
@tsriftsawdrow, suntem de partea potrivită. mereu e așa, deși uneori credem contrariul.
ș-apoi, mă întreb, de ce ar trebui să ne spună cineva? 🙂 câtă vreme admitem că realitatea este suma percepțiilor noastre, ea este modificabilă de stimulii externi, de pildă perdeaua.