Era odată, cum n-a fost vreodată,
cu ochii înotând în ciocolată,

şi gene-albastre adumbrind quasari,
un pui de om ce urmarea fractali.

În palme, el păstra un singur vis,
salvat din cartea ce coperţile şi-a-nchis,

şi noaptea-n stele amare-l prefăcea
şi după luna albă-l ascundea.

Era odată, cum n-a fost nicicând,
o lume bună pe-un al-kal pământ,

copaci bătrâni, cu rădăcini adânci…
dar nimeni nu i-a mai văzut de-atunci.

Şi îmi pulsează-n piept o ramurea,
atât de tânără nelinişte a mea,

cum că sunt numai o biată tulpină
fără vreun rost şi fără rădăcină,

pierdută în neant de lumea mea
cu verde crud şi vise dulci în ea.

Şi dac’ a fost, poate că va mai fi
cândva, un Eden înflorind copii,

iederă bună, iederă umbroasă,
acoperiş pentru o nouă casă,

unde să crească mândrul pui de om,
cu dragoste de viaţă-n cromozom

şi adevăr în ochii-ndragostiţi,
de taine plini şi de sori ispitiţi,

ce poartă-n irişi un portal deschis
spre fericirea ce ni s-a promis.

sursa foto: deviantart.com

Copyright secured by Digiprove © 2014All Rights Reserved