Era odată, cum n-a fost vreodată,
cu ochii înotând în ciocolată,
şi gene-albastre adumbrind quasari,
un pui de om ce urmarea fractali.
În palme, el păstra un singur vis,
salvat din cartea ce coperţile şi-a-nchis,
şi noaptea-n stele amare-l prefăcea
şi după luna albă-l ascundea.
Era odată, cum n-a fost nicicând,
o lume bună pe-un al-kal pământ,
copaci bătrâni, cu rădăcini adânci…
dar nimeni nu i-a mai văzut de-atunci.
Şi îmi pulsează-n piept o ramurea,
atât de tânără nelinişte a mea,
cum că sunt numai o biată tulpină
fără vreun rost şi fără rădăcină,
pierdută în neant de lumea mea
cu verde crud şi vise dulci în ea.
Şi dac’ a fost, poate că va mai fi
cândva, un Eden înflorind copii,
iederă bună, iederă umbroasă,
acoperiş pentru o nouă casă,
unde să crească mândrul pui de om,
cu dragoste de viaţă-n cromozom
şi adevăr în ochii-ndragostiţi,
de taine plini şi de sori ispitiţi,
ce poartă-n irişi un portal deschis
spre fericirea ce ni s-a promis.
sursa foto: deviantart.com
A fost odată ca şi cum niciodată nu ar fi fost, aşane-ar putea părea câteodată când trăim melancolia vreunei extincţii, când paradisul pare ceva jucat ficţional.
Oare dacă paradisul ar fi fost altfel, lumea nu ar fi fost alta? Oare paradisul ne-a creat pe noi sau noi am inventat paradisul?