Locuiesc într-o casă cu multe lumi
înghesuite pe rafturi,
în care vieţile curg ireal
şi se pierd între drafturi.
Locuiesc într-un trup întinat
de micile mizerii,
al cărui suflet piere-naripat
la marginea durerii.
Locuiesc într-un semn de-ntrebare
aşezat între mine
şi o propoziţie ce sună a mirare
sau a stare de bine.
Locuiesc la început de drum
şi capăt de poveste,
unde finalul e ascuns în fum
şi ce-a fost nu mai este.
Locuiesc într-un pachet de tarot,
înşirat pe o masă
de mâna ce încă mai crede-n noroc,
şi soarta vrea să coasă.
Locuiesc la răscruce de vânturi,
într-un ochi de furtună,
unde cuvintele-ntretaie gânduri
şi linişti îmi adună.
Locuiesc peste tot şi niciunde,
pe-o rază de lumină,
acolo unde negrul nu pătrunde,
şi albul se termină.
sursa foto: pinterest.com
Da,dar ştii că acolo unde nimic nu pătrunde, nimic nu iese în afară? E un fel de loc cu ochii închişi,unde eşti pretutindeni şi nicăieri.
Câteodată,un ochi de furtună,dacă naşte scântei,poate deveni un catharsis.
Priveşte în celălalt ochi al furtunii şi mai cu seamă,nu vă desprindeţi mâinile!
Se naşte în zare un ochi de furtună
m-absoarbe, mă cheamă, m-adună din humă,
m-aşază la mijloc între bine şi rău.
Nu ştiu, mi-eşti alături, lângă Dumnezeu,
ori ceaţa prea deasă te-ascunde de mine,
ori suntem totuna, dincolo de bine,
ori, poate că eşti un ochi de furtună şi tu,
mai bine cu tine, sau mai bine nu?
Printre intrebari si ganduri mii si mii,
Ce nasc furtuni si versuri, asa incat tu poti sa scrii,
Doar un secret tu nu voi ca sa-ncui:
Ca ai o camera a ta, mascata in sufletul lui.
Că sunt a ta, nu mai e un secret;
îl urlă norii, îl şopteşte vântul,
îmi eşti departe, suflet de poet,
aproape mi-eşti, să îmi primeşti cuvântul,
şi mai presus de moarte, cum spunea,
un suflet de femeie-namorată,
e doar iubirea, fără timp în ea,
iar depărtarea nici n-a fost vreodată
un munte ce nu poate fi urcat,
întinderi de nisipuri mişcătoare,
cădere în neantul bifurcat,
vieţi separate de furtuni pe mare…