E frică pe cer, dincolo de lună,
de soare şi nori,
se-ntorc printre noi pescăruşi
şi cocori,
călătorind spre timpuri străine,
de foarte departe.
Mi-e teamă de stelele reci,
mi-e teamă, din nou, c-ai să pleci
şi ai să-mi frângi aripile,
şi-am să mă-nec în marea de nisip
ce ne desparte.
E frică-n odaie şi-n inima mea
străină de mine,
călătorind secunde ce-mi par zile,
aş vrea să cred că am murit,
şi-mi strâng în braţe trupul chinuit,
însingurat de tine.
Mă-ntorc cu faţa spre trecut
şi pierd ce am şi n-am ştiut,
călătorind în timpuri inutile,
şi-aş vrea să cred că pot să uit,
să fiu din nou ca la-nceput,
să fug în cer,
să mă dezintoxic de tine.
sursa foto: massvacation.com
Eu vreau doar sa fug…dar nu in cer!
Uneori, nicăieri nu e destul de departe… Și cred că nici în cer nu ai putea să uiți ceea ce, de fapt, nici nu dorești să uiți, sau nu poți…
Să fugi când vrei de fapt să stai
E singura soluție ce uneori o ai
Atunci când vrei să scapi din lanțuri robitoare
ce aripă ți-o leagă c-un vis care te doare.
Hmm… e cam aşa:
să fugi în cer, pe foaia albă,
unde pot visele să-ncapă,
filtrate de privirea ta,
să te ascunzi după o stea
sau dup-o literă, ceva,
să te goleşti de clipa grea… 🙂