Îndoi curcubeul şi îl împart în două
frânturi de iubire-n culori,
o parte o las că să plouă,
cealaltă să ningă pe noi.
Orbind de prea multă lumină,
m-ascund pe sub ramuri de pin,
să-mi fie-aşteptarea mai lină
şi crângu-nverzit, baldachin.
Ascund oglinzile, toate,
de ceaţa ce-aduce din nori
secunde de timp, expirate,
distanţe fără urmări.
Lumina, pe pleoapă, îmi prinde
secundele-n lacrimi de dor,
le leagă, le-ascunde-n cuvinte,
şi mi le suie pe-un nor.
Și plouă minunile, toate,
şi-nseninează de zi,
şi chiar dacă eu sunt departe,
aproape, aș vrea, tu să-mi fii.
Vânez curcubeie cu tine,
orbind de prea multe culori,
şi doar amintirea mă ţine
de mâini, să nu cad de pe nori,
şi nu îmi e teamă, mi-e bine,
de sus, mi se pare că-mi ești,
orbind, mă îndrept către tine,
mi-e dor să mă mai iubești.
sursa foto: searchdominica.com
Orbind, învăţăm să vedem; nu toţi ochii care văd sunt pe dinafară.
… e ca atunci când, lipsindu-ți ce nu mai ai, dorești mai mult, simți mai mult, ești mai mult… se pare că ochiul dinăuntru se deschide doar atunci când ochii dinafara sunt închiși…
Da, femeie a bărbatului dunelor, aşa e, mai cu seamă atunci se deschid.
Iar atunci când îţi lipseşte ce nu mai ai, acea lipsă te preschimbă într-o făptură a căutării în tine a rămăşiţelor fiinţei care te-a apucat cu sufletul când te-a legat de ea cu dragostea şi pe care ai dizolvată-o în tine,acolo unde te-a putut “vedea”.
Dragostea este cea de noi văzătoare, noi, văzuţii.
“Orbim” şi devenim virgini. Absolutul pur.
… absolutul pur, iremediabil pierduți de noi și regăsiți in iubire.
Vânezi curcubeie-n cuvinte
şi-apoi le faci cântec de dor,
iar inima bate cu luare aminte
ritmul de aripă-n zbor.
Aripa mea bate lânga aripa ta,
picătură de versuri in rouă,
căci asemenea mie e ea
și vânam curcubeie-amândouă. 🙂
Orbită de prea multă lumină,
ce pleacă din versurile tale,
mă simt şi imi pare să-mi vină
şi cheful sa scriu…prostioare.
Recitesc cuvintele pline,
ce cu drag tu le-ai scris pentru noi,
şi orbesc sentimente de vină,
că n-am făcut-o impreună cu voi.
Am un text ascuns chiar de mine,
cea ce azi n-are chef nici de vise,
n-am timp să picur in mine
Ceva curcubeie permise
Revin, asadar, poate mâine,
orbind ceva reguli…nescrise.
Ai scris minunat, ca de obicei..
Oricând, oriunde, mereu,
în cuvinte nestinse s-aduni
îmbrățișări de curcubeu,
sărutate de vise… și alte minuni.
Mulțumesc, Adriana, pentru gândul frumos! 🙂
M-am… luminat citind despre orbirea voastra! 🙂 Am gasit aici un loc frumos cu cuvinte pe masura!
Bine ai venit, dragă Cita! 🙂
Trăiesc, iți zâmbesc, te iubesc,
și vreau să-ți dansez până mor,
in brațele tale, deasupra să zbor,
să uit ce înseamnă dor…
ochii sunt doar un pretext. singura care ştie… e inima.
extraordinare cuvinte, nemaipomenita muzica! altul ar fi fost raiul daca adam si eva ar fi ales sarpele la masa, nu marul.
🙂 se pare că lipsa de încredere reciprocă este un defect al omului, ce-și are rădăcinile in Geneză. De fapt întrebarea este: unde s-ar fi aflat omul acum, dacă Dumnezeu nu i-ar fi interzis să mănânce din niciunul dintre pomii aflați in Grădina Edenului? Poate că ne-am afla și astăzi in Rai… Sau poate că Raiul nici nu ar mai exista, nici măcar ca idee, distrus fiind de atăția Dumnezei-oameni nemuritori, care s-ar fi războit intre ei.
şi pentru că toamnă şi ziua lui…. vă mai las un dar…
https://www.youtube.com/watch?v=MjZ_iPx68VY
wordwasfirst, omul fără încredere este ca fără iubire. eu aşa cred.în naivitatea mea aşa cred…
Greșisem acolo; era “lipsa de încredere reciproca”!!! Noroc cu tine PSI! Iți mulțumesc pentru că ești. Și pentru dedicație, iți mulțumesc. 🙂
îţi mai las un dar? pe asta scriu acum… pe suflet.
https://www.youtube.com/watch?v=-HGrDV4eLvA
şi… scrieţi voi, eu am să vin. fie şi numai să vă fur câte un cuvânt. da, sunt un mâţ hoţoman şi pervazier. 😳
Un pisic blănos, cu labe fine,
alintă silabe despre tine,
şi îmi toarce, tandru, la fereşti
un fuior de lună cu poveşti… 🙂