Ea mă privea printre mirări,
şi-n ochii-i mari, înaripaţi,
se-amestecau mii de-ntrebări
despre cai albi, nevinovaţi.
Ea ascundea în ochiul drept,
adulmecând printre hârtii,
cuvinte, ce-i pulsau în piept,
săltând în rime sângerii.
Ea se însenina de zi,
şi bucle-i înmiereau pe faţă
a toamnă, când se desfrunzi
de întrebări, pădurea creaţă.
Ea alerga spre miazănoapte
să prindă luna de-un picior,
să-i povestească-n două şoapte,
că-n ochiul stâng mai are-un dor.
Ea şerpuia printre cărări,
învăluită-n dulce-absint
al dragostei fără intrări,
din legendarul labirint.
Ea închidea un anotimp,
într-o tăcere declinată
de-un verb, nealterat de timp
sau de iubirea ei furată.
Ea îmi şoptea că-i prea târziu,
că pescăruşul a murit,
săgeată-n arcul argintiu,
al unui Cupid plictisit.
În alba iarnă a uitării,
amuşinând zuluf zglobiu,
el aştepta la malul mării
o altă Ea, fără să ştiu.
sursa foto: pinterest.com
catand un vers seducator,
pe pagina-ti ma uit banuitor
si, intr-un labirint plin de idei,
gasesc o poezie dedicata… ei.
un gand rotea pe umbra unui astru,
in visul plajii cu tonuri de albastru,
iar cupidon de dragoste ingenunchea
privind in jur dupa… o alta ea.
Plaja uitarii nu are culoare,
e purgatoriu de dorinte-amare,
unde-n abisuri m-am pierdut de ea,
urmandu-mi pasii spre altcineva…
de dragostea iti este in exces
si simti ca pentru alta ea
ai pune peste alb un vers,
lasand doar urme peste plaja mea,
voi cauta sa nu mai ard lumini,
nici notele-mi pe sticla sa nu pun,
si-n rima alba a doi orbi smochini
sa ma transform, arzand, in scrum.
Îmi port călătoriile cu mine
când depărtarea-mi cere să rămân,
şi din cuvinte, creionez spre tine
un şir de caravane ducând pe acest drum
un El, spre un alt capăt de poveste,
ce-nsiră pe o aţă inimi rupte,
pulsând de viaţa ce nu le mai este,
mătănii-n întuneric, tot mai adânc pierdute.
imagine-a oglinzii pe varfuri sprijinita,
convinge mana ce fuge, se-ascunde si ezita
in fotografia veche, avand conturul sters,
sa-nlocuiasca cantul cu melodia unui vers.
rescriu pe blocuri reci si tari de chihlimbar,
rotesc franturi de sticla plutind in aerul amar,
descriu un timp ce se prelinge desuet
peste secunda unui vechi minut trecut incet.
si ma suspend in coltul celor doi pereti,
prada oglinzii cu zeci de ochi sireti.
cuvantul imi e gol, tinut de cabluri pe un pod,
iar mana ta e, pentru opt culori, un nod.
Îndoi curcubeul şi îl împart în două
frânturi de iubire-n culori,
o parte o las că să plouă,
cealaltă să ningă pe noi.
Ascund oglinzile, toate,
de ceaţa ce-aduce din nori
secunde de timp, expirate,
distanţe fără urmări.
Ea, o alta, era cea de la capătul aşteptării, ea, o cea pe care acelaşi el nu şi-o închipuia şi pe care o privea cu descoperirea şi cu mirarea îndrăgostitului?
Ea, cea de departe, dar nu departea?
Ea, aproape dar atât de departe,
el, departe dar foarte aproape,
nici inima nu mai știe de bate
piano sau forte, venus sau marte…
Căci el e cu ea, și ziuă și noapte,
la mijloc de suflet, între file de carte,
iar ea e cu el, și e alta mereu,
mereu e aceeași, totdeauna sunt eu.
Tu, o alta, ştiu. Să nu o uiţi pe acea din tine care ţine iubirea şi dorinţa de eternizare a dragostei.
Cum as putea? 🙂
Ceva pentru tine şi pentru el…