Sa curga ploaia peste noi,
cu lacrimi reci din ochii goi,
sa ne arunce-n spatiu-timp
si sa ne lase fara nimb.
Sa ploua alb,
sa ploua tamp,
sa vina apa pe pamant,
sa spele, ploaia, lumea mea,
sa pot sa-ncep de undeva.
Sa ploua peste Dumnezeu,
sa ploua mult,
sa ploua greu,
cu anotimpuri fara regi,
cu far’ de moarte, far’ de legi,
cu aripi mari de ingeri buni,
cu clipe lungi,
cu nori nebuni,
ce plang, cand soarele-i departe,
si-mi spala lumea de pacate.
Sa alergam prin ploaia mea,
sa ne iubim, dansand prin ea,
sa iti fiu inger,
sa-mi fii zeu,
sa fim iubiti de Dumnezeu,
si-n raiul ploii noastre sfinte,
sa-ncepem lumea in cuvinte.
Incantaţie, dacă o rosteşti de câteva ori, doar că fereşte-te de zei, sunt vicleni.
Să fii iubită de dragoste, magia destinată convulsivităţii,s-o simţi invadându-te. Glumesc.
Sau să fii iubit, că tot nu m-am dumerit dacă eşti o ea sau un el;nu’i bai,eşti un trup de suflet în cuvinte, asta e tot ce e nevoitor să ştiu.
Incantatie zici?
Invoc toate chipurile ploii
intr-o incantatie a iubirii nude,
alergand goala prin cuvinte mute,
sa mi te-aduc in drum,
la marginea de sus
a privirii mele tacute,
dorindu-mi, nimic altceva decat
sa ma iubesti.
Ei, acum că incantaţia fu rostită,să nu mai existe drum îndărăt nici dezlegare de vraja iubirii!