S-a dus vara… Chiar s-a dus?
A iesit in graba pe usa din fata,
si mi-a lasat in suflet
dezacorduri de vioara stricata,
de poveste-nceputa frumos,
dar neterminata.
Ma tot intreb,
cu ce-am gresit,
de usa casei mi-a trantit
direct in fata?
Am plans, in zori, cand mi-am gasit
tot necuprinsul mazgalit,
decolorat in gri si stins
de ploi marunte, ce-au cuprins
un love affair neterminat,
mototolit si aruncat,
brodat in vise purpurii,
cu fir de scoici sidefii
si decorat cu fluturi vii,
cantat de-un dor-romanta…
S-a dus vara… Chiar s-a dus?
A fugit ca o amica ingrata,
si m-a lasat cu gandul dus,
cu bratele goale, de tine uitata.
Si-n suflet?
C-o toamna-ntreaga de-ntrebari,
ce nu-si vor sti raspunsul
niciodata.
pune-mi o gutuie în fereastră… că viu! 🙂
O gutuie de-as avea
lampa la fereastra mea,
vara nu s-ar inturna,
ca e toamna, draga mea…
Dar un mus cu ciocolata
si-o cafea condimentata
te asteapta pe veranda
sa imi spui povestea toata,
cu pisici tarcate,
ce torc alintate,
in vorbe de dor,
despre lumea lor… 🙂
S-a dus
și nu mai e nimic de spus
nici întrebări și nici mirări
nu-ți va răspunde
de ce și când, și unde
nici păpadia cea firavă
nici un cocor ce plânge-n zbor.
Doar vreo epavă.
Oare s-o fi dus departe
peste mari cu valuri sparte,
necuprinse-n infinit
doar in dorul nesfarsit?
daca as fi stiut ca ai sa te nasti, as mai fi asteptat nemiscat pret de alte cateva eternitati. am sa-mi indulcesc cafeaua cu nisip si am sa ma multumesc sa gust din nectarul amar scurs din versuri surpriza.
şi cine ar putea să îţi spună taina naşterii, tsirfsawdrow?
de-aş fi ştiut că ai să aşezi cuvintele astfel, cândva, pe când doar speram că siliciul ascunde în el (şi) aur, mi-aş fi oprit respiraţia ca să te aud venind… vară. şi te-aş fi legat de setea mea de alb pe totdeauna.
wordwasfirst, 🙂 de pacă aş putea să-mi opresc venirea! cu sau fără gutui călăuzitoare, întâi şi întâi mă ademenesc cuvintele… ele, totdeauna, legare pe veci.
Şi vara s-a dus
Pe-al lumii surâs,
Lăsând legănat
Un dor alinat
De frunze rebele,
De glasuri de mierle,
De-un zbor şi-o aripă,
De-un murmur de frică,
O frică ce strigă
Că vara-i de-o clipă,
Ce-o prind într-o stea,
Căldură să-mi dea,
În vremuri mai reci
Ce sigur or trece
La fel de uşor,
Cu-aşa ajutor.
O clipa de vara,
o lacrima mica,
mi-anina de-o geana,
mi-e teama ca pica,
si-o data cu ea
toata viata mea… 🙂
A fost odată vara, ca şi când niciodată n’ar fi fost, ca şi când n’a fost decât un anotimp fără clipe, şi-am aşteptat să îmi vorbească,şi’n locul vorbelor au rămas doar oasele pietrificate ale dorurilor.
A fost odată vara şi-atât;nimic de adăugat, nimic de rectificat.
Răspunsul îl dă mai mereu începutul. Asta despre aproape orice.
tot rotindu-te pe malul marii, ai gasit rasaritul. traia muzica in tine, iar tu adunai in jurul trupului gol toate amintirile lasate pe nisip. am ramas fascinat vazandu-te cum te imbraci in dorinte si am uitat de vioara – care sigur mai este inca acolo, pe nisip, alturi de urmele pasilor tai.
Am rămas eu acu’ făr’ de grai,pentru că am citit despre rămas cum, adică “fascinat”, ori zău de nu-mi ziceam că eşti o ea şi nu un el, deşi ştiu că’n noi e şi animus şi anima şi noi adesea la mijloc de drum, între.
Aşadar, laînceputafostcuvântul înaintea tuturor cuvintelor, eşti o ea sau eşti un el? Ca să ştiu cum răspund, cui răspund, cuminte sau înnebunitor de seducătoare, în cuvinte nude? Glumesc.
Camelia:
Iubire, amurg si tacere,
impreuna se scurg,
in clipe de dor si placere,
pe pielea de sticla,
pe chipul de lut,
pe trupul ramas fara forma, demult,
pe umbra cioplita in lemnul de oud,
a mea, a ta, a ei, a lui.
A cui ai vrea sa fie?
A nimanui.
lemn de oud?… interesant, interesant…