O ușă se deschide de-o vreme-n calea mea,
copaci albiți de vreme, cu ochi de mucava,
mă strigă de dincolo, dar e aici ceva,
o urmă de iubire promisă-n-tr-o cafea,
un sfert dintr-o speranță într-o cometă-stea,
un zâmbet într-o ceașcă, ce fără toart-ar sta
-n căușul palmei tale sub, albă, fruntea ta,
doar o eternitate și înc-un sfert din ea.
Aș vrea să trec dincolo, îți spun, dar oare-aș vrea
copaci cărunți și palizi la căpătâi să-mi stea?
Doar iarnă colilie să fie vara mea
și-n ceașca dintre palme, doar urma de cafea
lăsată făr’ o vorbă și făr’ acel ceva?
Surâs ciobit să-mi fie oglinda? Tâmpla nea?
Făr’ de comete cerul, iar amintirea grea,
în zdrențe, să-mi atârne, căci nu ești tu în ea?
O ușă se deschide de-o vreme-n calea mea,
aș vrea să trec dincolo, dar e aici ceva…
O dulce aritmie mi-animă inima
când tu îmi ești alături, iar ceașca de cafea
ne desenează-n vorbe călare pe o stea,
doar veri să ne mai fie de-acuma vremea rea,
iar poala ta să crească o lume nouă-n ea…
Iubita mea, mai spune-mi, de ce aș mai pleca?
sursa foto: pinterest.com
Imi place sa comentez idei complicate, dar de multe ori tristetile care rasar ma impiedica sa ma desfasor.
De multe ori sensurile ricoseaza intre real si imaginar si genereaza un fel plasa pe care nu o pot descifra!
Imaginea insa mi-a placut, desi voi fi o carcotasa si voi marturisi ca ar fi fost chiar perfecta daca poarta ar fi avut colturi rotunde! 🙂
Sper ca esti bine in aceste vremuri complet bizare. Si pentru ca mai este foarte putin pana la Sarbatoarea Pascala, ti-o urez plina de senin.