Nu ştiu de ce au început să moară

copacii albi ce ne priveau din drum,

pe crengi, cu vestitori de primăvară

şi-n ochi, cenuşa zărilor de fum.

 

Nu ştiu de ce se mai înalţă zmeie,

îmbrăţişându-se în ploaia deasă,

când mor pe cer atâtea curcubeie,

şi pescăruşi în rochii de mireasă.

 

Nu ştiu de ce au început să plece

cocorii albi, îndrăgostiţi de vară…

Deasupra, stol de clipe moarte trece,

şi orele-s pe cale să dispară.

 

Nu ştiu de ce s-a prăbuşit apusul,

cu soarele însângerat în braţe,

n-au mai rămas secunde în căuşul

acestui timp, cusut în noi cu aţe…

 

Nu ştiu de se întoarce primăvara,

copacii albi au sucombat în drum,

nu mai sunt ochi să ne descoasă seara,

e-un cimitir pe strada mea, acum

 

şi paşii mi se-mpiedică în zmeie

căzute printre crucile din ramuri,

nu mai vin ploi să-nalţe curcubeie,

nici dimineţi să însorească geamuri…

 

Nu ştiu de ce e iarnă-n casa noastră

şi-mi spânzură de grindă întrebări…

Iubita mea, aşază-te-n fereastră

să se întoarcă, iarăşi, primăveri!

 

Sursa foto: pinterest.com