Din ale iernii braţe reci

cad îngeri îngheţaţi de frig,

ca-ntr-un azil înzăpezit,

aştept la geam, din nou să treci.

Plâng trenurile rătăcite,

prea multe amintiri au dus

spre gări ce n-au nimic de spus,

spre destinaţii părăsite…

 

Se sting luminile pe rând

în ochii stelelor ce mor…

Colindă timpul călător,

convinge-l să mai stea un gând,

în noaptea albă fără vise,

la crucea dintre două căi,

să-mi urle lupii între văi

deasupra inimii ucise…

 

Aştept la geamul cu flori albe

şi îngeri alungaţi din cer

să treacă clipele ce pier

pe patul presărat cu nalbe

şi-mi bate iarna în fereastră,

cu ochi încercănaţi de frig,

şoptindu-mi, tandru, să aprind

la căpătai, lumin-albastră…

 

În ale mele braţe reci

s-au adunat, de-acum, ninsori,

te-am aşteptat de-atâtea ori

prin viaţa mea, din nou, să treci…

Plâng trenurile-nzăpezite

în albul iernilor, de dor,

nu mai sunt gări în drumul lor,

doar destinaţii părăsite…

 

Şi sting luminile, pe rând,

în sfeşnicul cu amintiri,

văpăile sunt licăriri

de clipe ce s-au scurs demult…

Şi mă aşez cu iarna-n prag,

să cadă cerul, aşteptând,

să cadă peste noi  pământ,

să fiu o cetină de brad…

 

Sursa foto: favim.com