E timpul să plec,
prea mult, lângă tine,
mi-am decupat gândurile
în cuvinte de bine.
E timpul să trec
de-acum, mai departe,
să inversez sensurile,
să ies afară din carte.
De pe podul mobil,
rupt în jumătate,
să-mi arunc năzuinţele,
amintiri depănate…
Iată-mă aici,
la celălalt capăt al tău,
prelungindu-mi umilinţele
cu tot ce poate fi mai rău.
Iată-mă aici,
sunt o reclamă stricată,
vând altor ochi sloganele
despre iubirea fadă.
E timpul să plec
dincolo de mine,
prea mari îmi sunt gândurile
nu încap lângă tine.
E timpul să tai
acele paranteze
ce ne-au descompus trupurile
în două antiteze.
E timpul acum,
nu e mâine, nu-i ieri,
am aruncat anotimpurile
mi-au rămas numai ierni.
E timpul, iubito
să ridic acel pod,
prea multe-s cuvintele
să le rostesc, nu mai pot…
Sursa foto: cuded.com
Cand nu mai exista rostiri, exista doar taceri ce-si confectioneaza aripi de fluturi si zboara spre lumina – viata, celebrand-o asa cum se cuvine!
Uneori, numai tăcerile mai rostesc cuvinte… 🙂
Am mai trecut pe aici, ca sa-ti urez o primavara frumoasa si inspirata!
Mulțumesc. Să fie precum zici pentru noi toți: primăvară, soare și poezie! 🙂