În şoaptele serii-aud paşii
cum calcă pe drumuri pierdute,
cum marea şi-adoarme luntraşii
să-i ducă pe valuri tăcute,
în şoapta-nserării se-aude
cum cântă fecioara-n genunchi
poeme-ngropate-n lăute,
de suflete rupte de trunchi…
În umbrele nopţii, Lenora,
te chem să-mi păşeşti ca o fee,
când dorul îmi bântuie ora
la marginea Căii Lactee.
În umbre, de pictor ascunse
în ochii Madonei plângând,
te văd cum alergi printre tuşe,
te simt, peste mine trecând.
Eşti tu, sau doar pari în lumină,
o stea răsărindă pe cer?
Lenora, femeie senină,
mi-e dor să te am şi te cer
în viaţă, dincolo de moarte
să vii înapoi pentru mine,
în nuanţe de roşu, pictate
de mâna ce-mparte destine.
În şoaptele serii-ascult paşii
cum calcă adânc pe pământ,
cum marea-şi adoarme luntraşii
iubirii pierdute cântând,
în şoapta-nserării ascult
cum taie penelul în pânză,
cu nuanţe de roşu crestând
pe inima mea, ca pe-o frunză…
În umbrele nopţii, Lenora,
aş vrea în tablou să-mi rămâi,
când urcă pe cer aurora
şi-i timp pentru ziua dintâi.
sursa foto: vk.com
