Mai simt paşii tăi către mine,
cum îmi calcă pe gânduri
şi îmi tropăie-n drum,
aş vrea să mă scutur de tine,
să te cern printre rânduri,
dar nu mai ştiu cum.
Mai simt cărarea bătută,
cum mă-nţeapă în talpă,
şi mă face să cred
că dragostea asta e slută
şi fila mi-e albă,
dar nu vreau să pierd.
Mai simt paşii tăi peste mine
cum mă ară în şanţuri
şi-mi răsuflă pe piept,
aş vrea să-ţi rămân, dar mai bine
mă târâi în lanţuri,
căci nu pot să iert.
Mai simt recăderea în doi
cauzând o apnee
ce va-ntoarce din drum
paşii vechi pe cărările noi,
compunând alizee
cu miros de parfum,
şi nu pot să cred că iubirea
se împiedică-n poartă
când vine,
şi încă desfid nemurirea
să-mi mai scrie o soartă
cu tine.
sursa foto: tumblr.com
Mai simt paşii tăi cum şoptesc
cuvinte luate de vânt
şi parcă aşa-mi amintesc
o frunză căzând pe pământ
ce-şi caută-n pulberi cărarea,
mânată de dor în durere,
şi străbătând depărtarea
cât încă poate să spere.
Şi dacă o viaţă n-ajunge
pentru vânarea de şoapte
sau frunzele vor să le-alunge
din ziuă în noapte,
atunci inventez primăvara
încă o dată
şi-aprind lumânare din ceara
cea mai curată,
ca şoapta paşilor tăi
din urmă s-o prind
prin suflet, pe unde mi-s văi
din paşi clocotind. 🙂
În şoaptele serii-aud paşii
cum calcă pe drumuri pierdute,
cum marea şi-adoarme luntraşii
să-i ducă pe valuri tăcute,
în şoapta-nserării se-aude
cum cântă fecioara-n genunchi
poeme-ngropate-n lăute,
de suflete rupte de trunchi…