Când ploile ne-acoperă-n tăcere,
iar sufletul ţi-e gri şi ostenit,
să te ridic îmi e peste putere,
căci nu pot să mă sprijin de nimic.
Şi doar nimic e-n ropotul din mine,
şi numai stelele pe cer se-adună
când pe cărare, nimeni nu mai vine,
iar noaptea-i doar a omului din lună.
El ne zâmbeşte simplu şi cuminte,
secunde aruncând în contratimp,
tu-ţi împleteşti amurgul în cuvinte
şi te ridici peste al lunii nimb,
iar când nisipul nu mai are fir
să ţeasă veşnicia în clepsidră,
dantela cu dureri am s-o deşir
şi am să-ţi construiesc o piramidă,
să te ascund de dumnezeul care,
dincolo de iubire, ne pretinde:
să-i fii o altă stea la cingătoare,
să-i fiu în palme altă rugăminte.
Iubita mea, dincolo de tăcere,
când sufletul mi-e gri şi ostenit,
aş vrea să te ridic, dar n-am putere,
căci nu pot să mă sprijin de nimic,
când doar nimic pe cer se mai adună
şi zilele dispar fără cuvinte,
când noaptea-i doar a omului din lună,
iar el, cu ochii împietriţi, ne minte.
sursa foto: pinterest.com
Mutumesc Carmen, pentru darul muzical! 🙂