Tot trece timpul şi mă ia cu el
ca pe-un răspuns la o-ntrebare,
sărutul cade peste noi altfel,
în loc de suflet e ceva ce doare.
Aş vrea să râd de ceasul care bate
şi să te strâng în mine mult mai des,
dar o secundă plânge şi se zbate
şi din clepsidră simt c-aş vrea să ies.
Tot trece timpul şi mă ia cu el
ca pe o continuare nepostumă
şi inima îmi bate-n piept altfel,
şi-aş vrea s-o fac să stea pe loc, nebună.
Dincolo de mirare-aş vrea să-ţi fiu
răspuns corect la orice întrebare,
să mă desprind de trupul timpuriu,
să-ţi fiu iubire fără renunţare.
Dar clipele îmi picură stinghere
pe umerii rotunzi ca râu în lacrimi,
m-am împărţit în treceri efemere
prin vieţile ce se succed în patimi.
Şi-aş vrea să mă arunc în nemurire,
să retrăiesc iubirile pierdute,
să mă-ntrupez în tine şi în mine,
să fac din veşnicie o virtute.
Tot trece timpul şi mă ia cu el,
ca pe-o amantă de viori cântată,
dar inima îmi bate-n piept altfel,
şi nu mai vreau să-i fiu o traviată.
sursa foto: cncpa.org
Cu alte cuvinte “addio del passato” 😉
Am citit-o acum două sau trei zile… Am recitit primele opt versuri iar, şi iar. Am revenit încă o dată. Aş fi vrut să-ţi scriu vers, dar mă tem că ar păli lângă traviata ta. 🙂
Aprecierea ta, Carmen, înseamnă foarte mult pentru mine. Îţi mulţumesc. 🙂
Adica aprecierea ei inseamna foarte mult s-a mea nu reprezinta nimic? Pai crezi ca te uit? 😆
… păi n-ar fi nimic nefiresc, că doar “şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”, nu-i aşa? 🙂 Aprecierile tale, Papa, înseamnă şi sunt puse bine, să fii sigur de asta.
Îi eşti răspuns la întrebările cardinale.
Roza veşnicelor triste,
neiubite şi absurde
ce împarte nerăspunsuri
întrebării absolute
…