Ţi-ai uitat în cui mantaua
ce ascunde-n pliuri vise,
broderii cu fir de stele
şi dorinţe interzise,
când în noaptea fără lună
ce păstrează-n colţuri umbre,
ţi-ai lăsat în urmă paşii
atârnaţi de gânduri sumbre.
Eu i-am adunat sub talpă,
căutându-i pe sub pietre
ca o râmă colorată,
curcubeu în ploaia verde,
şi cu mâna tremurândă
şi albită de iubire,
am luat lacrima tăcerii
si mi-am pus-o in privire,
iar din vise răsucite
şi dosite-n pumni de lână,
împletit-am din zăpadă
o dorinţă, să-ţi rămână
ca o floare în fereastră,
ca un far în loc de lună,
când pe marea prea albastră
valurile mult se-adună,
înecându-ne în vise
orizonturile plate,
tulburându-ne-nserarea
răsărindu-ne din ape.
Mi-ai lăsat în dor iubirea
ca-ntr-un cui, o pălărie,
şi m-ai rătăcit prin vise
ca pe-un ac în broderie,
când în noaptea fără stele
te-ai ascuns pe după lună,
îmbrăcându-te-n uitare,
mantie de vreme bună.
Eu te-am agăţat de mine,
porte-bonheur dintr-o lumină,
ca în noaptea cenuşie
o speranţă să m-aţină
ca o floare în fereastră,
ca un înger să-mi rămână
când privirea ta albastră
tot pustiul îl adună,
înecându-ne în vise
minţile desperecheate,
promiţându-ne-nceputuri
când nimic nu se mai poate.
sursa foto: pinterest.com
Și varianta originală:
http://youtu.be/rFEZotg8DtU
umbrele noastre prin vid se saruta,
culori uitand intr-o dorinta bruta.
in cutele viselor curg dinspre ceas
desene-mbracate in timpul ramas.
Tot trece timpul şi mă ia cu el
ca pe-un răspuns la o-ntrebare,
sărutul cade peste noi altfel,
în loc de suflet e ceva ce doare.
Aş vrea să râd de ceasul care bate
şi să te strâng în mine mult mai des,
dar o secundă plânge şi se zbate
şi din clepsidră, simt c-aş vrea să ies.
…
Mi-e uzată de acuma
mantia cu visuri vechi
şi rărită precum spuma
valurilor. În perechi
mi le-am tot lăsat în urmă,
pe sub pietre, pe sub paşi,
dar durerea nu se curmă
când nu vrei să mă mai laşi
să-nădesc cu fir de lună
mantia cea destrămată
şi să o purtăm de bună
tot pe rând: eu – câteodată,
tu – când mie-mi scade cerul
şi mă-mprejmuie tăceri
ca s-o umpli cu misterul
visului uitat în ieri…
Cerul cade şi se duce
învelit în întrebări,
curcubeie-ar vrea să urce
printre norii călători,
sub mantaua mea prea mică
poţi veni să te ascunzi
când din ploaie se ridică
aburi tandri şi rotunzi,
iar când timpul vrea să plece
îl vom ţine-mbrăţişaţi,
ca iubirea să ne lege,
să fim veşnic vinovaţi.
ți-am lăsat un curcubeu la intrarea în labirint și ai desenat cu el toate cele șapte ceruri. poarta, așa cum o desenaserăm împreună, se topise într-un asfințit de doruri în spatele căruia inima. doar ea.
Îmi place să cred că fiecare inimă îndrăgostită ascunde un curcubeu în spatele ei… Oare când este acel apogeu al curcubeului, cât durează de când apare şi până se stinge? Şi dacă el, curcubeul, există mereu acolo, aşteptându-ne să îl observăm? Poate că nu îl putem vedea decât dacă avem o inimă pereche… 🙂
posibil să ai dreptate. şi atunci, s-ar părea că am găsit răspunsul la întrebarea “de unde bea apă curcubeul?” … dn cealaltă inimă. perechea. 🙂