Se numea Lolita, si îi plăcea să ia pădurea la picior, cu câte o piatră în gură…
Foto: Arhiva personala
Pe braţul de clepsidră mai stau cu tine-n gând
la malul ros de vreme, de apele albastre,
te strâng la piept aiurea, simţindu-te căzând,
ca aripa răsfrântă a păsării măiastre.
Şi ţărmul mi se şterge de tot de pe retină
în plasa unei neguri eterne când te-nchizi,
păşesc pe stele reci, ca pe o sârmă inutilă,
să te mai simt o dată de suflet când mă prinzi.
Pe braţul de clepsidră te mai aştept şi-acum,
micuţa mea minune cu ochi de antracit,
să laşi o urmă caldă, în faţa mea pe drum,
să cucerim pădurea cea fără de sfârşit.
Şi chipul tău se şterge încet de pe retină,
căci orele îşi numără nisipul în secundă,
ţi-aşez în cale pietre, micuţa mea canină,
să te întorci la mine când luna e rotundă.
Pe braţul de clepsidră alunec în cuvânt
şi rătăcesc aiurea prin spaţialitate,
îţi caut printre sensuri boticul fremătând
dar nu-ţi mai aud paşii, nici inima ce bate.
Şi mă întorc în mine, crezând că te ascunzi
între iubirea veche şi-o ultimă dorinţă
să stai cât curge timpul, nainte să te-afunzi
în apele eterne, micuţa mea fiinţă.
..şi tu ai dureri nestinse? Simt cum mor puţin, din nou. Un gând bun către tine şi o privire spre cer..am acum..
Cineva imi spunea demult, și eu credeam că își râde de mine, că atât timp cât simți durerea ești viu. Am înțeles mai târziu, foarte târziu ce voia să spună. 🙂 Mulțumesc, Adriana. 🙂
In general ne atasam de tot ceea ce ne apartine si de aceea atunci cind pierdem o pisica, un catel, o bratara sau bani, suferim. E foarte adevarat ca suferinta dupa o fiinta vie e complet diferita si mult mai puternica. Asta e si motivul pentru care eu ma atasez in special de lucruri sau de oameni. Cred ca daca ar fi sa-mi aleg un pet, mi-as lua o testoasa sau un corb, care sa fiu sigur ca-mi vor supravietui. Suferim destul dupa oamenii pe care ii pierdem pe drum, de ce mi-as dori sa-mi “imbogatesc” durerile?
Nu cred că este pe lume cineva care să facă un scop din a-şi îmbogăţi durerile, Papa. Durerile te găsesc oricât te-ai ascunde de ele, sunt parte din viaţă, nu le poţi ocoli. Iar eu pur şi simplu iubesc orice suflet necuvântător. Nu cred că aş mai vrea să trăiesc fără un animăluţ lângă mine, şi dacă aş putea le-aş strânge pe toate de pe drumuri. Doare când dispar, ştiu. Dar iubirea lor necondiţionată contează mai mult… Un corb ar fi interesant, dar nu cred că și interesat de o viață ca animal de companie. 🙂
Dolcezza,
Parerile noastre referitoare la “iubirea” pentru “animalute” difera, intru-citva, si nu am de gind sa dezvolt. Am un post pe tema asta la care mi-am luat citeva genti in cap de la alte doamne iubarete 😆
Si mie-mi plac animalele, nu toate, ce-i drept, dar mie-mi plac in libertate, unde le e locul, nu in lesa, cusca, circ, colivie sau acvariu. Asa gindesc si nu cred ca-mi voi schimba opinia vreodata 😆 Cite dintre aceste animale si-or dori sa fie “de companie”? Si care o fi diferenta intre un animal de companie si o dama de companie? O fi vreuna? 😉
BTW, postul se numeste “va iubesc…de fapt pe mine” 😉
“cine nu cunoaşte setea şi truda închise într-un bulgăre de sare, să stea deoparte!”… 🙂
pisoiule, asta spuneam si eu. atita timp cit animalul nu-si manifesta dorinta de-a sta in lesa, cusca, colivie, stai deoparte si lasa-l sa-si traiasca viata lui, asa cum si tu ti-o traiesti pe a ta. A propos, v-ar placea sa fiti pet-ul celui care va iubeste? Mie nu.
da, ai și tu dreptate. şi-ţi răspund: mie mi-ar plăcea să fiu o zi (de-acum) în locul pisicuței mele. pentru că acum îi este bine: are tot ce-i trebuie și face fix ce vrea. mai puţin încredere în oameni, pe asta au reuşit alţii să i-o dărâme.
citatul de mai sus, însă, eu îl pusesem cu alt gând: acela că în faţa unei confesiuni, eu tac. iar scrierea gazdei noastre este, eu aşa o văd, o confesiune. 🙂
pisoias,
In primul rind te rog sa definesti acel “pisicutei mele” pentru a elimina eventualele ambiguitati 😆
In al doilea rind, n-am ce sa spun.
In al treile, insa, afirm pe propria raspundere ca atita timp cit confesiunea e publica, am dreptul la opinie. 😛
Si nu in ultimul rind, tot n-as vrea sa fiu tratat ca un pet, oricit de iubit m-as simti 😉
Eu nu am scris aceste versuri în amintirea unui animal de companie ci în amintirea, încă foarte dureroasă, a unei prietene adevarate pe care, din păcate, am pierdut-o. Și cred că mai mult nu ar trebui spus.
Daca ai fi facut precizarea asta in poezie sau imediat dupa, te asigur ca n-ar fi existat astfel de comentarii aiurite in raport cu nefericitul subiect. Ma iarta!
papi, cum spune şi wwfirst, vorbeam de o prietenă. sau mai mult de atât. despre cealaltă pisică vorbim altădată, ok? :))
când spui pet eu mă gândesc la o sticlă de plastic goală, abandonată, devenită inutilă… 🙁
Sincer, nu ma intereseaza sa vorbesc despre pisici si nici despre prietene, in situatia de fata, dar ambiguitatea a generat confuzia. In rest, nihil nisi bene.