Ascultând cum curge timpul
parcurgând alba distanţă,
am un sentiment de simplu
că-mpărţim o altă viaţă.
Şi aud, dintr-o cutie,
un ceasornic ce se zbate
fără suflu-n colivie,
suferind când ora bate.
Şi încerc să cânt refrenul,
sprijinindu-mă de tine,
dar se-aude numai trenul
care trece peste mine.
Şi pun minus peste plus
să cobor în acea viaţă,
să găsesc acel răspuns
ce mă-ntoarce-n dimineaţă.
Şi-mi doresc să fiu lumină,
să mă-nalţ peste oraş,
să fac noaptea să nu vină,
să ne împietrim în azi.
Şi s-ascult acelaşi cânt,
ocrotit de albul moş,
iar din timp să fac pământ,
să fim veşnici eschimoşi.
sursa foto: cowanauctions.com
Îţi doreşti să fii lumină…Eschimos de-ai fi, în vară
nu ţi-ar fi de trebuinţă să răsari decât pe seară.
Seara ar fi foarte scurtă şi în răsărit s-ar trece,
iar de noapte-ai şi uita, cât lumina n-o să plece.
Dar în noaptea lungă-a iernii, ca o urmă de cerneală,
ai să te iveşti din slove, auroră boreală. 🙂
… şi aş fi în albul iernii
început fără sfârşit,
iar din aurora vieţii,
m-aş topi în infinit… 😉