Peste inima mea trosnesc avântaţi, paşii tăi,
nervurile mi se transformă-n vreascuri,
mă-nvârt în spirală ca frunza, şi cad înspre ei,
despletită-n lumină, zbor spre tine în salturi.
Sunt o frunză, acum, sunt pierdută de mine,
sunt un rest de aramă, umbră de calomfir,
şi mă rog de zefir să mă poarte spre tine,
la palton, porte-bonheur să mă prindă, cu fir.
Tu îmi baţi la fereastră într-o noapte confuză
şi mă chemi într-o şoaptă de dor, de iubire,
dar odaia e rece, şi nu ştii că sunt frunză,
şi mă calci în picioare, mă fărâmi în neştire.
Şi nu ştii cât de-aproape îţi sunt, că te strig
fără glas, fără voce, din al toamnei tumult,
şi mă doare sfârşitul de frunză, şi-n frig
te iubesc de sub talpa ce mă-ntoarce-n pământ.
Ideea mi s-a așezat pe gând, citind despre vreascuri, într-un Blog cu Poezele
şi, despre ce-i place unei frunze, mai puteți afla aici
sursa foto: wallpaperswide.com
ţi-s iarnă azi, şoptind pe tâmplă
tu frunza mea cu galbenul plăpând
şi dacă-n noaptea asta mai ridic
o şoaptă, ancorată-n vânt
te ning
pe poarta mea de alb, de nins
şi pe reverul întâmplării mele
te cern
eu alb, tu verde stins
ca zahărul topindu-şi îndoiala
în ceaşca unei vineri mici.
😉
…Şi mă aşez cu tine-n gând,
în vinerea cea foarte mică,
să-mpart cu frunza din cuvânt
acelaşi ceai de lămâiţă.
…Şi plouă azi, cu vise mari,
ca bulgarii dintr-o zăpadă
ce-mi strigă: hai di hai di hai,
spre iarna, ce din noi se-adapă. 🙂
Frunze purtate pe vânt şi-n cuvânt,
frunze strivite sub paşi,
frunze ascunse când ning pe pământ
printre copacii golaşi
stele-n vâltoarea unui viscol pribeag
stârnite-n cuvânt ca de-un mag.
Mulțumesc, Carmen. Pentru vreascuri și… frunze. 🙂