Eu eram urmă pe pământ
şi aşteptam un pas,
să-mi fie acoperământ
şi clipă de popas.
Tăceam şi ore alegeam,
să-mi fac din ele parte,
însă doar cioburi culegeam
din roţile dinţate.
Tu erai piatră de hotar
între noi doi şi mine,
şi pentru stele, argintar,
la uşa vremii, câine.
Şi lumile se succedau
între noi doi, şi poate
doar pentru noi mai învârteau
acele roţi dinţate.
Mai stai o clipă-n lumea mea
şi, dincolo de lună,
adună soarele şi-o stea
şi ia-le ca arvună,
şi hai să mai dansăm un blues
din amabilitate,
căci viaţa dintre noi s-a scurs,
fără de roţi dinţate.
Şi fă un salt mortal în timp,
câştigă ani lumină,
mai dă-i iubirii un răstimp,
o zi, ce-ar vrea să vină,
şi fii al meu ceasornicar,
atemporalitate,
şi dragostea va curge iar
fără de roţi dinţate.
sursa foto: flickr.com
..talentul tău năucitor il simt şi astă seară
cu orice rimă, orice zbor şi curgere uşoara
de vers rostogolit atent , ce poate umple o carte,
un pic cam grea, cu coperti verzi şi niste roti dintate..
Şi simt când ceva mă aşteaptă
pe-o coală de hârtie,
un gând cum c-ar putea să-nceapă
o altă simfonie,
şi-alerg să prind consoane sparte
în alba colivie
şi, aşezate-n foi de carte,
ele încep să scrie.
… Multumesc, Adriana, pentru gandul tau frumos. Mi-ai luminat ziua! 🙂
Între două lumi, una ireală și alta adevărată,
am aflat întâiul cuvânt
ce-o să fie însemn pe- o piatră,
hotar de unde începe drum de poezie.
Te urmez, de la primul cuvânt,
pân la capăt de rând.
… Cântecul celor două lumi 😉
Ridici un templu al iubirii
din lucruri simple şi lumină.
Supuse toate sunt pierii,
doar templul tău cu rădăcină
de suflet pusă-n temelie
şi în cuvânt zidit rămâie!
Carmen este cea dorită
în cântec, de un trubadur,
ea din iubire se-nfiripă
şi sufletul ei este pur,
la tine-n inimă-şi ascunde
o şoaptă într-un evantai,
să-şi amintească veşnic unde
iubirea e un colţ de rai.
… fiindca… 🙂