foto: Dreaming Tree by Christian Schloe
Îmi plac copacii, însă-i iubesc goi,
în stare pură şi desfrunziţi de vină,
când toamna se lungeşte între noi
şi pescăruşul ţipă în lumină.
Îmi plac copacii liberi şi senini,
desperecheaţi de umbra de melasă,
când toamnele se-mbracă în bikini
şi se iubesc cu vara după casă.
Îmi plac copacii dezlegaţi de glie,
eliberaţi de radacini si grunji,
sa-mi fie parteneri de-anomalie,
să-mi fie amanţi şi să îmi cânte grunge.
Îmi plac copacii în culori naive,
asenzuali, pictaţi în linii strâmbe
în seara cu emoţii negative,
de două minţi în ceaţă, tremurânde.
Îmi plac copacii alipiţi de mine,
cu minţi de Einstein şi puteri de zeu
s-aţină umbra când mă iubesc cu tine,
c-aşa grăit-a Zarathustra, domnul meu!
Îmi plac copacii, şi-ar mai fi ceva:
îmi place seara, într-un pahar cu vin
să îmi ascund o toană de a fi a ta,
iar tu să-mi fii copac şi frunzele să-ţi ţin.
Intrucit comentariile se dau in versuri, ma voi adapta, dupa posibilitati
M-ai desfrunzit de vina si-am devenit copac,
Pictat in linii strimbe si in culori naive,
M-ai dezlegat de glie s-am incercat sa-ti plac
Eu, doar copac, tu, o femeie.
Normalitate, cu iz de-anomalie.
Îmi plac copacii desfrunziţi şi goi,
atât de puri şi-aproape nenăscuţi,
plini de iubire şi preaplini de noi
anomalii de îngeri decăzuţi.
Se pare că rezonăm, pot să-ţi zic Papa? Îmi place cum scrii. 🙂
De-ti plac copacii alipiti de tine,
Nu einsteini cu puteri de zei,
Ma cheama Papa dara,
Sau cum vei vrea, de vrei
Exista o multime de toamne verticale,
Facand timpul sa treaca in picaturi banale.
Chiar de nascuta din cuvinte si rime panaceu,
Privirea ta ma arde, crescuta-n eul meu,
Gandind intortocheat la vantul care cearta,
La ingerul ce doarme-ntins pe-o alba piatra,
Captiv ma vad in cercuri si-n sfere de culori
Sorbindu-ti goliciunea pe-a dragostei fiori.
Există o mulţime de nopţi catifelate,
când urma ce ţi-o caut este mult prea departe,
când zilele mi se înghesuie pe faţă,
oglinzi crăpate în frânturi de viaţă.
Şi mă desfac de dor în fire de nisip,
şi mor între cearşafuri, şi te iubesc, şi tip
la îngerul căzut, întins pe alba piatră
să fie om şi să-şi mai dea o şansă.
Visez să fiu un copac cu ramul bogat.
Umbră să-ți fac, când gânduri te ard.
O pasăre liră visez, tu să-mi fii
Zburând peste ramuri în clipe târzii
Să-ți fac din vis cuib, ca în el să îți pun
Aleanul ca leac de dorul nebun.
Și rădăcină voi vrea să-ți devin
Cu sevă de drag până-n ram să te-alin,
M-aş ghemui să dorm la umbra ta,
copac cu ramuri calde, unduite,
să îmi las dorul greu pe creanga ta
iar tu să-mi spui poveşti nebănuite.
Încă o dată îţi mulţumesc, Maya. 🙂
eu m-am ascuns în nervurile unei frunze. crezusem că acolo, pe pământul reavăn şi greu, anotimpurile uită să se mai succeadă. copacii? umbrele lor prea mari câteodată mă sperie… ca şi oamenii, ca şi cum oamenii…
…ca şi cum oamenii ar putea fi copaci prea adânc înrădăcinaţi şi ar ţine pământul în umbră. Iar mie îmi place să mă atingă razele de soare şi să mă îmbrace în lumină, să îmi scrie pe cer cuvinte cu ochi surâzători: vino, copile, şi fii copacul meu desfrunzit, şi îmbrăţişează-mă cu ramurile tale.
Azi se iubesc erotic, in infinite moduri,
Gasindu-se lasciv printre eternitati si randuri.
Inchise diamante in corpuri de metal,
Ei isi traiesc amorul pe cer atemporal.
A ei dorinta oarba ii sta arzand pe buze,
Iar el isi lasa galben a toamnei rupte frunze.
Prin umbra cam difuza, constransa-n cheia sol,
Cei doi traseaza simplu ce noi numim un rol.
Şi dincolo de vers ei se iubesc carnal
în freamăt pur de cai sălbatici,
călătorind prin timpul ireal
împart acelaşi cer, ca doi lunatici.
http://youtu.be/bMJkddvJ4L4
Rătăcită de prin vară
Cam rebelă și ștrengară
Din copacu-ți desfrunzit
O maimuță s-a trezit
Din beția de… cuvinte
Combinate fără minte.
Și-a uitat că nu avea
Nici măcar frunza pe ea.
oops! un vers de-a dreptul decadent! 😆
Decade-n ton cu frunza
Sau poate cu un ton mai jos?! 😀
Cu-n ton mai jos şi printre spini,
ca o sămânţă dintr-un cioc căzută,
ea prinde-ntortocheate rădăcini
de negru trandafir, în mintea decăzută. 🙂
Pe lemn de trandafir mă-nchin
Pelerinând păcate-n spin
Desculță mă predau în chin
Și-mi cânt căința în suspin.
AMIN!
Aşa a fost, aşa este şi aşa va rămâne. 🙂
Și când te gândești că toată penitența e pentru o biată frunză pe care nici măcar nu am desprins-o eu. Am fost doar o victimă colaterală a toamnei. Iată ce-nseamnă să fii la locul nepotrivit! Și-am zis că nu mai beau și că nu mai umblu din creangă-n creangă 😀 😀 😀
Dragă SOFIART, te asigur că la mine vei fi întotdeauna la locul potrivit, chiar dacă poate nu voi avea întodeauna un copac desfrunzit în care să te caţeri, aşa elegant cum numai o primată că tine ştie să o facă. Eşti binevenită aici oricând!!! 😉
Wwf, la tine mă simt deja ca în propriul copac. Cu frunză sau fără, nu fac nazuri, dar niște alune de protocol, nu mi-ar strica. Sau măcar de pădure. Și musai descojite. 😀 Și dacă nu poți des, măcar deco. Art deco. 😀
Art deco să fie, atunci! Mereu.
..de-ţi plac copacii goi, te-oi invita la mine:
in dreapta am pădurea, iar muntele imi tine
de cald, de pavăză, de doruri şi de drag;
te-or duce crengi golase până la mine-n prag…
…ce zici, vii?
Eu sunt deja lângă pădure,
dar nu mă vezi că m-am ascuns
după un deal cu părul tuns
şi caut stele printre mure,
şi oi veni de câte ori
tu mă vei aştepta în prag,
cu mărgărite în şirag
şi ochii luminaţi de sori.
… şi cu mult drag. Mulţumesc, Adriana. 🙂