Sunt trecător şi orb,
am pasul greu de prea mult eu,
mi-am pus pe faţă falca strâmbă
şi l-am strigat pe Dumnezu.
Sunt uşierul vieţii tale,
sunt o clepsidră cu venin,
îţi ţin umbrela dacă plouă,
şi te susţin adulterin.
Pot fi şi el pot fi şi eu,
am geamantane pe sub pat
şi-ascund în ele chipul meu
de cubanez greu încercat.
La început a fost cuvântul,
seducător necunoscut,
asexuat ca suferinţa
de-a fi trăit în necuvânt.
Şi azi mi-a mai crescut o faţă,
de rusofilă cu ochi lungi,
intersectând în ei rubine,
vampiri de trecători nătângi.
Şi-mi creşte uneori condei,
şi-mi desenează-n creier gânduri,
şi mă despic într-un rondel,
şi mă retrogradez în rânduri.
Sunt rânduri şi nimic mai mult,
sunt o tulpină în tulpină,
sunt metafizică în vers,
am chip de umbră în lumină.
…
Citeşte-mă şi dă-mi un sens.
sursa foto: tumblr.com
Am, tristă, vaga(și am vaga tristă?)…
Că rusofila nu e o altistă,
Iar cubanezu’-mi este prea fumat,
Ca să dau sens eu ploii, cred c-ar fi păcat.
Dar pot să dau de-o toană,
Pe-un fir de păpădie
Și să îi suflu-n ceafă
Cu iz de iasomie:
Ca toți să te citească,
Tot ei să te și scrie!
“Tristeţea” ta mă umple de candoare,
virus mortal, cu iz de grea savoare,
şi-o vagă disperare mă cuprinde
că mi-ai putea citi mai mult printre cuvinte.
Dar cum în vers mă autoflagelez,
îmi scot din sân trabucul cubanez,
şi-mi pun pe faţă ochii de rusoaică,
să-ţi scriu pe-o dună altă balalaică. 🙂
câte chipuri ţi-aşterni
şi câte ierni
cu glasul alb-azur
pe tâmpla nopţii, tremur?
degeaba pui umbre acolo unde ochiul te recunoaşte închis…
Un ochi mi-l las în umbră că aşa îi place,
pe celălalt mi-l pun pe frunte,
să-mi lumineze ca un far în noapte
cărările de-aici şi de niciunde.
Şi ştiu că m-ai văzut de prea departe
chiar dacă marea vălureşte între noi,
eu te-aş păstra şi de nu m-ai cunoaşte,
pe foaia de hârtie suntem goi.
Femeie matroșcă, cu chipuri nenumărate
Care ești tu, a le cui sunt toate?
Nu poți avea atâtea măști,
Să îți ascundă firea
Și oricât obrazul ți-ai ascunde,
Te va trăda privirea.
Un singur chip, aceeaşi faţă,
matroşcă zici că sunt
dar nu-i aşa, sunt eu,
aceeaşi slovă de demult
rescrisă, dar fără prefaţă. 🙂