Calul sălbatic cu ochi mari de unicorn,
ce-şi poartă suferinţele pe umeri,
îmi stăruie, când sufletul mi-e gol
şi cerul îmi întoarce-acasă îngeri.
Şi în genunchi mă las şi mă cobor,
şi din pământ, mirarea mi-o ridic,
şi nu-nţeleg, înger sau unicorn,
unde-ai fugit când nu te-am auzit?
Calul albastru cu priviri de înţelept,
ce poartă între ochi alte răspunsuri,
îmi freamătă dorinţele în piept
şi îmi întinde lin apele tulburi.
Şi îmi conjur iubirile stricate
inimii de femeie să-i dea foc,
şi nu-nţeleg de ce şapte păcate
nu sunt de-ajuns, ca să îmi fii la loc.
Calul sălbatic cu jăratic în privire
este un înger alungat din rai,
îndrăgostit de-un unicorn, ca mine,
şi suferind din dragoste de cai.
Şi îmi desfac în două suferinţa
şi mă proclam, acum, divinitate
şi şterg dintre păcate neputinţa
de a-i reda aripile tăiate.
…
Şi mi se-aşază peste gânduri ploi
să-mi cureţe de vină nemurirea
şi, chiar de m-ai putea primi-napoi,
calul din mine-ar rupe-ncercuirea.
Aceste versuri mi-au fost inspirate de caii sălbatici din zugzwang-ul închipuit cu atâta măiestrie, de Andreotti. :)
sursa foto: atelierpassion.com
Dar știu că „te-am inspirat”, nu glumă! 🙂 Deși, uitându-mă în urmă-ți, nu cred că duci lipsă de inspirație, ci dimpotrivă!
Întâlnirile nu sunt, niciodată, întâmplătoare, iar încrucişările de penel sunt mereu interesante. Mă bucur mult când rezonez cu cineva pe hârtie. 🙂
De două ori am răspuns dar se pare că spamul este atotînghițitor de comentarii :))
am verificat eu moderarea, dar nu am gasit nimic. trebuie ca a fost o eroare. imi pare rau. 🙂