Culorile acide îmi perforează pielea şi îmi leagă de picioare sfori. Simt mirosul de fier şi de crud, al sângelui ce îmi dezmiardă buzele, ca o ultimă împărtăşanie. Sunt sus. Mai sus de-atât se află doar raiul.
Frunze plăpânde mi se aşază pe braţe, pe păr şi pe ochi. Pădurea mă mănâncă de vie şi mă savurează încet. Prind razele de soare între gene şi mă gândesc la tine. Timpul mă-ntoarce pe dos şi îmi dezveleşte toate rupturile. Mă destram, mă amestec cu ceva şi mă transform într-un copac alb.
Unde eşti? Te strig fără glas.
Mă înec. Mă aşez în rând la poarta raiului şi te caut.
Tu nu eşti aici. Nu mai eşti nicăieri, iar eu îţi ling urmele paşilor, scrâsnind din dinţi.
Mi-e frică.
Mi-e bine… Mi-e frică.
Lumini mă prind în braţe şi mă leagănă ca pe un copil. Aud şoapte. Cântecul… Îmi e cunoscut. Aromă de tei, de plapumă proaspătă, de mosc lipicios, căldură, sânge…
Moarte?
Mă învârt în sens invers, mă desfac în muguri avortaţi de flori carnivore şi mă împrăştii peste stelele desperecheate, acoperind luna cenuşie cu chipul tău, înrămat în cea mai frumoasă amintire. Am să îi iau timpului înapoi toate creditele, şi am să-l alung în adâncurile mâloase ale întunericului, pentru că m-a minţit. Mi-a promis luna de pe cer, şi mi te-a dat pe tine, într-o clipă de neatenţie… Şi te-am iubit, şi mi-a fost bine… Şi, în cele din urmă, m-ai ucis…
Încet, tandru, promiţător, cu pasiunea unui artist şi delicateţea primei ninsori, m-ai iubit. Şi mi-a fost bine. Dar m-ai ucis.
E noapte la poarta raiului, iar îngerii îşi ridică, a neputinţă, aripile negre… Melcii, fără coarne, umblă în pielea goală, împărţind amulete norocoase celor scufundaţi în uitare. Îmi aud numele şi îmi îndrept rămăşiţele către gaura din cerul nefirsc de albastru. Îţi ating degetele, într-o ultima încercare de rămânere, dar, în palme se află doar ploaia şi inima mea, care încă mai bate. Mă scurg într-o linie dreapta şi şerpuiesc, dâră de fum, către partea cealaltă, în neziua de mâine.
Şi mi-e bine.
sursa foto: astro.temple.edu
