Cateodata cuvintele-mi tac,
se ascund intre vise si mor,
si o iau de la capat, de unde-am plecat,
si ma trag dupa ele intr-un orb trecator.
Cateodata cuvintele-mi cer
se la dau birul meu in argint,
sa mai tina cu mine, sa ma faca sa sper
ca mai este credinta, ca mai am de iubit.
Cateodata cuvintele-mi fug,
se desprind dintre randuri si cad,
scrijelite-n nisip cu vergeaua de lut,
de o mana natanga, despicata de cap.
Cateodata cuvintele-mi pierd
diminetile-n nopti nedormite de dor,
in idei nenascute, zamislite incert,
suspendate-ntre puncte, ametite de-amor,
Cateodata cuvintele-mi susura,
atragand dupa ele un alt fel de sens,
de feline tarcate care torc si se gudura,
si-mi soptesc la ureche jumatati dintr-un vers.
Cateodata cuvintele-mi prind
radacini intr-un loc doar de ele stiut,
si-ngropate in mine, ma indeamna sa mint,
ca nu-i moartea ce vine, ci un alt inceput.
sursa foto: thechive.com
Aşa e, că dacă n’ar fi aşa, nu ne-am mai spune, pe noi, nouă, pe alţii, înşine, acei alţii care în lumea noastră îşi fac încercarea.
La urma urmei, la sfârşit va fi cuvântul.
https://www.youtube.com/watch?v=0bS-3E9NplM
Tăcerile au cele mai multe necuvinte.
suflete lichide alunecand printre degetele pline de cerneala incolora, luand forma unor randuri fara noima, a caror forma cristalizeaza diferit sub presiunea diverselor culori ale irisilor.
Şi asta să n’o uit, s’ar potrivi.