As vrea sa-ti povestesc
despre tine,
cum stai agatata de privirea mea,
ca picatura de geana ploii,
inainte de a cadea,
si a se sparge in mii de secunde,
fara timp.
Te privesc printre doruri, in cuvinte,
si as vrea sa te mai iubesc
inca o romanta,
inca o clipire,
inca o data,
ca un ramas bun al eternitatii,
inainte de a se lasa prinsa
intre pagini de carte.
As vrea sa imi inchid ochii,
ca sa te atin privirii mele,
si sa nu uit niciodata,
cat de mult imi placea sa te iubesc asa,
agatat de privirea ta
ca de un trapez,
incercand sa prind in causul inimii mele
picaturile ploii
fara de timp,
si sa ti le daruiesc doar tie,
pe toate.
Aş fi vrut să te mai iubesc atâta timp cât să încep să cred în iluzia dăruirii veşnice şi totale.
Cred că ţi-am spus prea puţin dintr-o poveste a unei irealităţi şi întâmplările ei fantomatice,
şi ţi-a fost teamă să te aventurezi până în margini pentru a privi peste,
de sus în jos,
agăţat de privirea mea, simţind cum ploaia îţi apasă retina.
Nu ţi-apărut niciodată cum totul pare nesfârşit când plouă?
Era veşnicia.
Veşnicia noastră ce ne-a fost.
Îţi mai lăsasem şi asta…
Imi ploua cuvinte in lacrimi de tine,
aproape de mine, aproape de dor,
imi esti vesnicie, furtuna ce vine
cascada de vise, cadere in gol…
Să cazi în gol, şi să nu-ţi pese, asta’i dragostea. Vâltoare grea.
Dans peste abisuri.