Rece,
sleita de iubire,
ma asez pe vine,
sa ma odihnesc la umbra pasilor tai.
Intr-un moment de vinovatie,
iti imbratisez picioarele
si-ti sorb nemurirea
cu preaplinul din mine.
Pe furis,
te privesc prin gaura din palma,
pe unde mi-am lasat visele
sa alunece
in clepsidra goala de timp,
imi strecor printre degetele tale
intruchiparea nuda,
si ma tavalesc,
indecent,
prin matasea moale,
tesuta de un vierme ratacit
intr-o gaura neagra.
Ametitor
e acest vartej apocaliptic,
ce ma contopeste cu tine,
pe muntele sacru,
acolo unde pruncii
se trag direct din zei…
rece
şi-atât de-aprinsă de iubire
îmi aşez palmele pe spinarea unui gând.
rotiri de păsări oarbe îmi aduc vinovăţia dorului
de un munte albastru,
pe coamele căruia
zeii îşi mai aruncă merele discordiei.
poate că tu,
îmi spun,
dar numai vântul îmi răspunde
atunci când privesc pe furiş
prin lacătul spart al nopţii.
poate că eu.
dar legarea aceea prezisă
miroase astăzi a ape despărţite
de un toiag de nisip.
Pingback: rece, aprins… » psi-words
Muntele sacru se despica
de dorul talazurilor inspumate,
asezate candva
peste marea de nisip
dintre inima mea si a ta.
Poate ca nici dinspre mine,
poate ca nici dinspre tine
nu adie vantul prielnic,
si numai ecoul a mai ramas
sa prefaca lava topita
intr-o adiere tandra
a promisiunii
de maine.
Voi vana valurile
si le voi impinge spre tine
impotriva celor patru vanturi,
impotriva tuturor zeilor
de pe muntele nostru,
pentru ca Eva
sa-l iubeasca din nou
pe Adam,
iar acea mare albastra
sa nu se mai numeasca niciodata,
Marea Moarta.