Potrivesc cuvinte,
mi le cern in minte,
sa iti povestesc
de ce o iubesc.
Vorbe poticnite,
mangaieri ravnite
imi urca-n stomac
un dor saltimbanc.
Ma invart in cerc
si-n zadar incerc
sufletul sa-mi iert,
in dureri ma pierd.
In amurg, taceri,
ramase de ieri,
astazi, sunt dorinti
ce ma scot din minti.
Si astern cuvinte
pe-o urma de minte,
alb-imaculata,
putin sifonata
de pareri gresite
si priviri uimite.
Si-o pala de vant
mi-o aseaza-n gand,
ca sa-mi amintesc
de ce o iubesc.
Simpla si curata,
usor demodata,
si cu-acel “ceva”,
ea e viata mea.
“Ea e viaţamea” sunt cuvinte definitive. Încă ocolesc definitivul;sunt a căutărilor.
Cautand, inca descopar parti din mine, nedescoperite de nimeni, si atunci, nu e oare ea cea care cuprinde in fiinta ei, parti de fiinta ce cheama la dezvelire?