Bancile noi, de lemn, reflectau in raze subtiri lumina soarelui, zdrentuita de frunzele acelor castani stravechi, de care se rezema obosit, batranul liceu. Priviri pierdute se roteau printre siluetele nelinistite ale adolescentilor, cautandu-si perechea sau ceva de care sa se agate: usa, tabla neagra, lucioasa, cu urarile de bun venit scrijelite stangaci cu creta colorata, un chip cunoscut, fereastra deschisa larg catre parc, umbra castanilor, ochii tai. Caprui, zambareti, intredeschisi smechereste.
“Iti plac atat de mult copacii astia?” / “O, da! “, ma aud si acum raspunzandu-ti.
Si nu mai stiu. Incerc sa-mi amintesc ce a urmat, dar timpul e atat de involburat ca imi ineaca amintirile, le adoarme cu vorbe dulci si le acopera cu nisip, cu ziua de azi, cu noi doi uitati, indepartati. Ma intind si m-avant intr-un zbor arcuit peste emisfera nordica, incercand sa ajung la tine, dar esti prea departe. Atunci, imi inchid ochii si ma prefac intr-un vis, si m-amestec printre visele tale, si fac piruete spre tine ca un dervis rotitor, si ametesc, dansand in intuneric cu propria-mi umbra, asteptandu-te, strigandu-te.
Dar tu nu esti aici. Nu esti nicaieri. Imi pare ca-ti aud vocea soptindu-mi incet la ureche, apoi tot mai tare, urlandu-mi in creier: “Vrei sa fim impreuna? Vrei? Vrei? Vrei? Vrei?”
Ecoul imi pune aceeasi intrebare la nesfarsit, pedepsindu-ma ca nu ti-am raspuns niciodata… Credeam ca te-ai intors, si mi-am imbratisat trupul flamand atat de tare, ca m-am ucis pe mine insami.
băncile noi, de lemn, culegeau în fire subţiri lumina soarelui, estompată de vechiul castan sub care, ca o mirare ascunsă în viori lipsite de arcuş, stăteam amândoi.
– îţi plac atât de mult copacii aceştia?- te-aş mai întreba şi astăzi dacă cerul ne-ar mai îngădui o dată, măcar o dată, acelaşi zâmbet. aceeaşi respiraţie.
vrei? …. eu sunt de fapt aici. vorbeşte-mi, te rog. 🙂
Intre doua virgule,
Imi amintesc acum,
Vioara nu mai canta, iar eu…
Nu am nimic sa-ti spun.
Pierdut printre cuvinte,
Fara vrun sens ascuns
In semne de-ntrebare,
Un mare punct s-a pus.
alergand sa-ti imbratisez privirea,
am ajuns sa asud cuvinte
asezate in cateva versuri albe,
scrise stangaci.
o sa imi rog sufletul
sa tina umbra corpului
ce sta nesprijinit,
intr-un echilibru fragil,
pe lipsa unei raze
dintr-un soare nascut
din versuri
scrise de mana ta.
roagă-ţi sufletul să audă cuvintele care bat la poarta ta.
poate că azi,
poate că mâine,
vom rostui un alt coş de cireşe a rostogolire
copt ca idele lui august
şi-am să te fac să răzi.
poate că eu,
poate că tu
trupul cărei viori crezi că doarme sub cuvinte?
vorbeşte-mi, te rog. vorbeşte cu mine….
and…
Frumoasă descoperire am făcut. Eu pe aici citisem doar poezii, cel puțin de când te-am “cunoscut”… Frumos! Dacă mai ai surprize din acestea scoate-le la lumină… 🙂
Mulțumesc pentru vizită, mă bucur că ți-a plăcut ce am scris… 🙂