Scrutand departarile cu ochii mintii, nu gasesc nimic mai promitator decat casa cu coloane albe, ce stapaneste campul ca o oferta de pace. Macii rosii, lanul de secara si casa, toate isi revendica linia orizontului, lasandu-ma la marginea de jos a timpului, sa veghez ca o sperietoare de ciori ocolita de vise, nestiind incotro sa ma indrept. Sa trec repede mai departe, laolalta cu ceilalti sau sa ma apropii de casa cea alba, acceptand armistitiul cu mine insami, desenandu-mi cararea prin lanul sangeriu, catre nu-stiu-unde-dar-as-vrea-sa-aflu, catre-nu-stiu-ce-dar-as-vrea-sa-descopar?
Nu stiu tu ce ai alege, dar de pe candelabrul timpului, eu as sari mereu inapoi, in profunzimea tuturor starilor mele, acolo unde pot sa ma las mangaiata de fiecare particica a secundei si sa dilat clipa in versuri. Caci adeseori ma intreb: cum ar putea sa fie ceva, fara ceea ce a fost si cum am putea sa fim, fara ceea ce am fost deja? Doi vine intotdeauna dupa Unu, iar Unu e atat de plin de mistere, tocmai pentru ca sta la originea tuturor lucrurilor.
In casa mea cu coloane albe, candelabrul cu mii de lumini nu se desprinde niciodata de tavan, oricat de tare s-ar legana, iar salonul e atat de mare, incat aduna la un loc toate metamorfozele timpului, toate anotimpurile starilor mele si tot ceea ce ma inconjoara, invitandu-ne pe toti sa dansam, pe muzica nesfarsitelor posibilitati de a fi.
