Cubanezul se legana in sezlong si pufaia linistit din trabuc. Ma linistea si pe mine calmul lui. Mi-am inchis ochii si am tras adanc aerul acela in piept, sperand sa dilat clipa asa cum imi dilatam plamanii, sa transform linistea aceea in eternitate si sa o pot lua cu mine pretutindeni, ca pe o pelerina de ploaie. Simt si acum aroma senzuala de tutun greu, cafea si visine coapte – aroma Havanei – ce se insinua incet, invadandu-mi simturile si iscand in mintea mea, nebuloase de stele si dorinte.
Palaria alba ii cazuse putin pe spate, poate din cauza balansului sau poate ca si-o impinsese chiar el, din cauza caldurii ori pentru ca soarele tocmai disparuse sub linia orizontului; sau pur si simplu, ca sa se potriveasca mai bine cu linistea… Ii puteam vedea ochii, negri si fierbinti ca lava topita, adanci ca misterele pe care le ascundeau, scrutand departarile si asteptand, atoatestiutori, ce avea sa se intample…
