vii cu mine intr-o calatorie ca sa gasim impreuna capatul pamantului? o sa fim iar doar noi doi. nu ne va deranja nici postasul pentru factura de telefon si nici vecina de jos ca se ne spuna ca au venit iar porumbeii la fereastra noastra si fac galagie. ne vom ascunde asa de bine, ca nici timpul nu o sa ne gaseasca, asa ca va ridica neputiincios din umeri. va ploua in fiecare dupa amiaza, dar noi ne vom plimba fara sa ne udam si vom putea pasi pe frunze, chiar daca ele inca nu vor fi cazut de pe ramuri. in fiecare seara vom bea cafeaua asezati comod pe capetele versurilor unei melodii rock si vom asculta povestile fara inceput ale lunii pline. vom realiza ca, in loc sa fugim unul de altul, alergam nebuni unul spre celalalt.
dar nici măcar nu te cunosc…
O, ba da , ma cunosti; eu sunt in mintea ta, in inima ta, in zambetul cersetorului cand primeste acel banut, in fiecare rasarit de soare, in tipatul pescarusului ce cade sageata alba in valurile marii, in apusurile inrosite de vreme, in happy-enduri si in aroma capsunelor coapte. Ce zici, te-am convins? 🙂
Vrând să fiu răutăcios, aș putea să-ți spun că nu dau un ban cerșetorilor care-mi ies înainte. 😆
Dar pentru că răspunsul tău m-a cucerit, iar ideea trupului tău arcuit din cuvinte, pulverizând în jur aroma a două căpșune roșii și moi – mă duce cu gândul la un happy-ending fierbinte, mă declar învins sau convins: dacă în plus știi să gătești, te iau de soție! Acolo, în adâncuri neumblate de minte. 🙂
Cred ca undeva, intre secunda zero si secunda unu, am putea avea infinitatea noastra…