Ma vad intinsa pe pamantul ud,
De parca as fi murit deja,
Si marea-mi tine de urat,
Si nimeni nu-i la nunta mea.
Doar luna, palida stihie,
Si cerul negru, plumburiu
Sunt figuranti de parodie,
Improvizand in viata mea fara sa stiu.
Oare sa-ncerc sa ma inalt,
Pe-o stea sa ma ascund de visul greu?!
Cum as putea sa ma ridic
Cu aripile frante, fara tine-mi,
Fara Dumnezeu?
O noapte alba-mi pune valul de mireasa,
Si ploaia ma purifica de rau,
Ma vad intinsa in tacere pe o masa,
A lui Brancusi,
Si infinitul ma aseaza-n rand, la locul meu.
de ce nu scrii cu diacritice? ploaia te purifică de rău sau de râu? am dat un exemplu, nu sări. 🙂
Ploaia dizolvă, doar ea are puterea asta, dizolvă trupuri de clipe despuiate de dragoste, apa nopţii este cosmosul morţii după cădere, când înainte de asta a intrat în tine sfârşitul, când numai luna îţi ţine cununa din stele care nu se văd, când după toate, în cea mai adâncă linişte şi’n limba tăcerii, te scuturi de alte orizonturi, strângi ghem firele de noapte care îţi înfăşurau lumea şi te aşezi, nezezindu-ţi cutele rochei boţite şi pe-ale sufletului, în infinitul din lăuntrul tău.